ESEU

Gânduri în prag de iunie sau Eminescu Românilor


De câte ori ma gândesc la Eminescu ma trec tot felul de fiori si framântari! Punându-mi multe întrebari, dar raspunsurile, explicatiile în vârf de penita si în goana dupa senzational, nici pe departe nu-mi satisfac setea de a sti, de a cunoaste cât mai mult, cât mai multe despre „Omul” Eminescu, poetul Eminescu, Omul Cetatii Eminescu filosoful si gânditorul Eminescu. Este foarte dificil, daca nu cumva chiar greu de realizat, în a exclama în deplina sinceritate si cu mâna pe inima: Da! L-am înteles pe Eminescu! Dar existenta lui în universul cuvintelor vorbite înseamna o taietura, o bresa, în istoria literaturii clasice. Ce-a fost înainte de Eminescu? Ce reprezinta el pentru noi toti? Raspunsul vine de la sine: Totul! Absolut totul! Chiar dupa ce s-a mutat prea devreme în Nirvana, pamântul lui alb. Studiind cu maxima atentie si aplicare caietele studentului Eminescu, cel însetat si flamând de cunoastere în universitatile celebre din centrele universitare europene Viena si Berlin, care au exercitat cu putere o mare influenta asupra gândirii filosofice a viitorului „Luceafar al poeziei românesti”, îl gasim pe toate circumferintele existentiale, cu centrele neindentificate. Lirica lui, de cele mai multe ori, cu elemente si valente controversate: De la „angelism” la „demonetism”, de la limitare si infiniti mici la nemarginire spre infinitati absolute de la spirit la „carnalitate” de la actiune si mobilism la imobilism. Este greu, într-o viata de om sa deslusesti apartenenta la fluxul si energia literara eminesciana.
Viata, moartea, iubirea, ura, Patria, Nirvana, toate aceste componente ale gândirii eminesciene refuza cu osârdie fixarea centrului si gasirea unui numitor comun al valentelor filosofice. Lirica lui este un bun al poporului sau, te poti adapa din ea pâna la epuizare, dar nu poti sa i-o sorbi golind-o de esenta geniului. Poti sa o imiti dar nu poti trai si simti cum a facut-o El fiind de cele mai multe ori, singur cu slova lui, cu inima lui în fata „tuturor”, orice cuvânt, orice vers, orice strofa venite de la el sunt ca apa unui izvor limpede si ca marmura de rece.
Din framântarile istorice ale lumii balcanice, între
Carpati si Dunare, între Nistru si Tisa, înaintasii daci au plamadit un popor mândru, vorbind aceeasi limba, dulce ca fagurele de miere, cu aceleasi obiceiuri, statornicite în vâltoarea vremurilor, cu barbati voinici ca brazii, femei frumoase, purtând în sufletul lor „Icoana Sfânta a Maicii Domnului” dând natiei prunci vigurosi, fiinte ce vor apara hotarele acestei tari, gradina Sfântului Andrei, ocrotitorul românilor.
Carturari ilustri cu slova lor au stat în fata propriului norod, care a cunoscut si trait momente tragice de lupta neînfricata împotriva cotropitorilor, ce îndrazneau sa treaca peste hotarele stramosilor.
Si muntii milenari, maiestuosi, poleiti cu miros de cetina veghind în vechea vatra „Daco-Romana”, cu varfurile lor strapungând albastrul cerului, privesc îngândurati spre viitorime, chemându-si poporul la apararea cu orice pret a hotarelor lui Mircea, Stefan si Mihai, bravii nostri voievozi viteji si patrioti.
***
Marele fiu al românilor nascut din lutul si sângele tarii sale, constient de menirea ce o avea pe acest pamânt, cu pana lui de aur, chemând propriul norod sa lupte împotriva vrajmasilor ce treceau peste undele albastrului fluviu european, stapân în plaiurile mioritice ce-si potolea lacrimile la sânul maicii sale „Marea cea Mare”, marea marelui Mircea, ce de secole, îi duce dorul chemându-l sa-i mângâie imensele plete astrale.
Cu cântul lui, cu strigatul lui, cu revolta lui, cu chemarea lui, „Marele Luceafar Pamântean” si-a aparat neamul cu pieptul descoperit, cu ochii tristi si visatori, cu inima însângerata pâna la ultima picatura de daruire româneasca.
Gândurile l-au purtat fara odihna de la Mircea la Stefan pentru marirea si preamarirea neamului, pe care l¬a iubit pâna la lacrimi.
***

Când demon, când înger, când zburator cu plete negre, cu aerul unui Sfânt Tânar, a cântat si a preamarit iubirea cea pura si inocenta, iubire de copil nevinovat. A cântat femeia cu darurile si tainele ei miraculoase, datatoare de viata si de fericire. A cântat si a chemat Universul, natura, codrii, muntii, câmpiile, apele. Peste tot te întâlnesti cu dorurile nestinse, cu pasii lui astrali.
***
El nu si-a dorit glorie pentru sine. N-a vrut ranguri, titluri, coroana, mariri si preamarire. Saracia în care a trait i-a slujit ca far de lumina si izvor nesecat de inspiratie pentru creatii de o nestemata valoare universala, asemenea marilor genii ale omenirii.
Dar dorit-a totul pentru poporul sau, pentru care a luptat cu pana-i ascutita, alinându-i suferintele, dorurile, plângerile-i soarta pâna la ultima suflare pamânteana.
Crepuscul în calea zbaterilor vietii, adevar si lumina în necuprins si întuneric harapnic neiertator al scrierilor oarbe si neroade, care lasau urme pe aurul slovei strabune. Frate cu istoria si freamatul argintatilor codri, mire fara mireasa ce suspina în adâncul sufletului, în înaltimea astrala a vesniciei planete Albe, martir nepereche al iubirilor romantice, ce vor arde fara oprire pe j arul rugului aprins cu stele albastre în noptile de neodihna si meditatie poetica. Totul, absolut totul, a venit pe un flux cosmic. Gasindu-si lacas vesnic si loc de priveghi într-un singur destin, într- un singur chip omenesc, nascut pentru zeificare, trecut în nemurire, plecat la îngeri prea devreme, lasând lacrimile noastre orfane, în calea veacurilor, care se astern peste noi ca amintirile unui vis trist fara sfârsit.
***
Dar peste români avea sa se aseze un cer întunecat, acoperit de nori negri si grei ca plumbul, fara sa aduca ploaie, cu fulgere si trasnete, ce patrundeau prin toate ungherele Universului, arhiereii politici, potrivnici pâna la oase idealurilor sale, s-au spalat pe mâini ca „Pilat din Pont în fata Mântuitorului”, grabindu-i Drumul spre Eternitate, însotit de o mireasa oarba, cu masca de bronz pe fata, îmbracata în negru, care i-a taiat mâinile sa nu mai scrie, i-a acoperit ochii sa nu mai vada, i-a tulburat mintea sa nu mai gândeasca si i-a zdrobit sufletul însângerându-i inima sa nu mai iubeasca. ***
Pronuntându-i doar numele în Univers, gasesti alinare si usurarea poverii sufletului înecat în ceata suferintei. Citindu-l si recitindu-l îi vom simti vârful ascutit al geniului poetic înfipt adânc în inimile noastre. Iar de-l vom striga: „Eminemul nostru!” ne va raspunde din steaua lui alba, Nirvana. Iar tu Românie, vesnica mireasa gateste¬te si lasa-ti larg deschise portile sufletului si asteapta dupa datina, cu pâine si sare, pe alesul tau mire, cu ochi mari si pletele negre...
A plecat la înaltele ceruri la portile poleite cu aur ale Divinitatii, si va locui în noul lui pamânt alb al Nirvanei, unde va simti fiorul stelei crepusculare si va varsa lacrimi de dor pentru mântuirea neamului sau, ce i-a asezat pentru vecie cununa cu lauri a „Luceafarului poeziei românesti ”.