LYRA ÎN DOLIU

SIMÓN AJARESCU
(1936-2013)


Motto: cântând în mine
de-mi rasuna sufletul
se aude-n privighetorile
si ciocârliile
de la anul.

S-a stins din viata unul dintre cei mai interesanti poeti - avea, dupa cum spunea - dialog direct cu divinitatea¬colegul, prietenul nostru, dunareanul, SIMON AJARESCU. Singur, o viata întreaga, si-a purtat crucea sa, fara sa se plânga, fara sa stie cineva cât de greu traversa el anii si insula cea tainica a creatiei... El n-a fost cum sunt multi. El a fost Unul; numai cu el, El se compara. Si era foarte exigent...
De la Biopoeme, Poemele Omului si Adresa unei stele pâna la “Eminescu versus Eminescu” (ultima sa aparitie editoriala în 2003), SIMON AJARESCU nu si-a tradat “adresa” sa de poet adevarat, apreciat de criticii de seama ai vremii. Acum, la despartirea de colegul nostru - trupeste vorbind, El va ramâne în constiinta noastra si în bibliotecile lumii.

Sterian Vicol
“O anumita înclinatie pentru rostirea metaforica se stravede în versurile poetului, unele chiar personale (metafore), o melancolie cu resorturile ascunse determina tonalitatea, crâmpeie de poem pot avea savoare, un efort de conturare a unui univers cosmic...”

Biopoem
Din Dunare m-am nascut. Un val viu
M-a adus la mal, pe locul omului.
Gol ca apa intrata în vid incolor,
Gol ca lumina - întunericul se curbeaza
În atingerile cu mine - gol ca focul,
(El nu îmbraca pe nimeni) am aparut
În fata retinei cosmice, lânga pestii
Umbriti de naluca genezei, am aparut.
Salciile, valurile stiu totul.
Ah, semenii mei de pe lume, cei
Nenascuti în Dunare, n-au reusit
Pâna acum, sa-mi acopere goliciunea!
Ma mai pot numi înca nud, mai pot
Sa ma simt în mijlocul firii proprii,
Centru sufletesc, miez cordial!

Poem de gen (IV)
Ieri, matriarhaieri,
lumina din partea
si din vremea aceea
n-a fost adevarata.
De câte ori supernova
ma lumineaza asa
toate organele mele
lasa umbra în mine
Nu-mi spuneai tu
ca adevarata lumina
trece prin copii
desfiintându-le umbra?

În alonja eterna
Marele Orfeu e transparent -!
Prin el se vad
Într-un sirag nesfârsit
fiecare, veleaturi dupa
veleaturi, poetii
toti ai Pamântului.
Inima orfica este epicentrul
pulsatiei lor!
La locul destinat lânga ei,
acolo, unde siragul albastru
albastru se curbeaza deodata,
sublim, dublând orizontul românesc,
se afla Eminescu! - iata,
Ne face semne reverberate
printre planete cu Mâna Sa
de Vel-Filograf
în alonja eterna!

Poem de gen (VI)
Vergile cu care trebuia sa ma bati,
matriarha, (si nu m-ai batut!)
vergile pe care trebuia sa le frângi
de spatele meu (si, vai, nu le-ai frânt!)
au ramas definitiv în visinii
din livada vecina, în alunii salbateci
de lânga leasa si vad -
au înflorit, au rodit si s-au înmultit!
Ma uit la ele, matriarha, si nu-mi vine
sa cred: cât s-au mai îngrosat!
Ce s-au mai întins cu vârfuri noi
si fragede în vazduh si (Ah!)
eu nu mai sunt copilul dalb de odinioara
“Prea cuminte, prea pasnic la casa omului”:
Îti era ciuda (o pisma blajina, desigur!)
ca n-ai si tu “un baiat, colo, adevarat”,
caruia sa-i poti storoni cum trebuie
turloaiele înrosite de-alergatura,
pe tapsanul verde din preajma strazii,
“obraznic si derbedeu!” Si asa
sa te usurezi si tu de naduhul satios
adunat zi de zi în plamâni
“Din cu totul si cu totul alte motive!”