UN POET

Vampirul de zapada


Un poet care ne-a atras atentia în mod deosebit, este Eduard Filip Palaghia, fiul lui Florentin Palaghia care traieste la Paris si are publicate mai multe plachete de poezii si al carui nume avea sa apara însotind grupaje de versuri în diverse reviste („Porto-Franco,” „Luceafarul”, „Amurg sentimental” s.a), si despre care, cu ani în urma, ne-am spus si noi parerea despre poeziile sale din volumul „Întoarcerea cailor”. Surpriza este descoperindu-l pe Eduard Filip Palaghia pe copertile plachetelor, în ordinea aparitiei „Echitatie pe o borna” (2010), si „Des prins” (2011), care sunt egale sau aproximativ egale ca numar de pagini si poezii, oferindu-ne de la o carte la alta, prin structura pieselor o gama larga de teme importante pentru care se impune o analiza serioasa.
Totusi trebuie spus, ca acest poet nu pare atât de experimentat încât sa se bucure de o reusita totala a poeziilor, care sufera de un amatoris dornic în a se afirma, lucru observabil de la un catren la altul, iar omogenitatea dorita de noi toti, lipseste, sau mai bine spus, se simte chiar la o lectura sumara.
Dar în ciuda acestor slabiciuni care tin de rolul fiecarui poet în parte, la Eduard Filip Palaghia, se simte îndrazneala, curajul de a merge pe drumul creatiei clasice directionându-si condeiul când în poezia de tip traditional, când spre frazeologia versurilor încropite cu stari meditative, de tip neomodrniste. Din „Echitatie pe o borna”, îndraznim a lua ca exemplu de la pag.77, primele doua strofe din piesa „Croitorul de gradini” pentru a arata cititorilor sinceritatea ascunsa a poetului dintre a fi si a nu fi si dintre a vrea si a nu vrea întors printr-o coloratura excesiva de verbe care încarca, prea încarca atmosfera propriu-zisa a poemului, facând-o extrem de greu de suportat:
„În zori am reflectat la floarea de cires
si am simtit depresii de polen prin,
nari, mi-am alungat uimirile zglobii sub pres
si-am lins cu ochii purpura din mari.
Eram cumva... eram strain pe ape moi
si cufundarea-mi devenea ecluza
ma ridica-nspre zarile cu caprifoi
lasându-mi pe retina aschii de meduza.”
Numai ca astfel de poezie care poate fi inclusa în
poezia descrierilor amanuntite are miza ei literara prin larghetea de imagini care în ciuda faptului ca sufera de o aglomerare de idei si sentimente, trebuie luate în calcul ca pe o realitate ce face parte din sumarul volumului în cauza. Mesajul este relaxant, definit de un orizont de idei constante în aparenta ca în cele din urma sa descoperim într-adevar vocatia unui poet prin harul sau catre poezia ordonata sub aspect de prozodie – dintr-o dezordine desavârsita de cautari si încercari de teme senzationale întru iuresul versului solemn. De la pag 110 vom da curs poeziei „Hibernala antuma” unde, din toate ce-am aratat mai sus, se gaseste câte ceva, spre reusita poetului întru favorizarea visului profund, de meditatie si liniste aparenta...
„Troian de teama construita-n jocul mintii,
din alb nerusinat, ca gândul noptii,
somn încrustat de apropierea mortii,
secunde sterpe, strepezindu-mi dintii,
ninsori plângând pe crestete de piatra,
iluzie de asfintit cu amintiri de bruma,
fior de frig printre pereti de huma
si focul gales, poleindu-te din vatra.
Te mai aud mustind de vântul rece,
zburând pe crivat, printre flori de gheata…
Colinda-ma! De mâine dimineata,
cu fulgi tacerea mea te va petrece.”
La capatul opus poeziei pe care am citit-o ceva mai devreme, la pag.8, descoperim o „Nocturna” în stil eminescian fara inhibitii, ba mai mult firul actiunii este urmarit pas cu pas, din aproape în aproape, încât poezia prinde viata dintr-o constructie sincera, la obiect. Poetul reusind ca dintr-un manunchi de cuvinte sa realizeze un mic imperiu poetic. Ceea ce este suficient de mult pentru un autor debutant. Volumul „Echitatie pe o borna” este, de fapt, prima aparitie tipografica a lui Eduard Filip Palaghia.
Iata cum suna poemul:
„Uite-acum când noaptea cheama
bufnite din asternuturi,
am simtit un dor de cnuturi
pe crevasele de-arama.
asta-mi sunt, nu-s eu, e dorul
care-mi da doar clipe sterpe
împietrite pe urciorul
nebaut de Euterpe.
Am voit o zi cu tine
si-am primit chemari celeste,
ma tot sting în serpentine
si în armonii funeste.
Scopul tau e nobil, fie,
vrei sa-mi dai imbold a scrie
dar, ma iarta, sunt în vrie
vreau femeia, nu betie!”

Si asa de la aceasta etapa de debut, promitator de altfel, Eduard Filip Palaghia da spre tipar „Des prins” unde strategia de lucru este a unui poet de-acum experimentat, unde nimic nu pare la voia întâmplarii, orice vers este cântarit deja, slefuit dupa reguli prestabilite întru definirea sa ca element de baza în construirea poeziilor.
Mostra în acest sens este, „Cântec de leagan”, pag.60, care în fapt nu este un cântec de leagan obisnuit ci o desfasurare de sentimente în fata materiei, a inertiei întru perpendicularitatea omului cu lumea de dincolo de viata, unde „strigoii diminetii” au farmecul lor, prin joc si chiar strigate de peste tot, dar fara de un loc anume pentru a fi receptati.
Imaginile suprapuse, lasate sa mearga anapoda din condei, dau viata poemului, continuitate prin fior si elemente ad-hoc ce succed la realizarea sa fara echivoc pentru lumea artistica:

„Vreau tot si nu mai vreau nimic!
Si nu e gol, e urlet, sunt farâme,
sunt parti din mine, îmbracate-n brume
cuvintele care mi-aduc Nimic.
Mi-e frig ca unui mort pe-o nasalie uda,
cu mâinile îmi apar sufletul ce zace,
chem cioclii noptii ca sa ma dezbrace
si Moartea-mi este cea mai draga ruda.
Ma-nvaluie în mantia-i osoasa,
rânjindu-mi cald, cu aburul tristetii...
si iarasi vin strigoii diminetii,
si iar ma-ntind, pe-aceeasi masa,
cobor sub pietre... poate-aici e-acasa!”
De la acest soi de poezie, cum am mai spus si chiar daca o mai spunem cu riscul de a ne repeta, Eduard Filip Palaghia stie sa scrie poezie si înca o poezie plina de franchete în care inteligenta lucreaza la parametrii maximi iar imaginatia face ravagii în neputinta poetului de a-si struni condeiul, ceea ce surprizele nu întârzie sa-si spuna cuvântul.
Poezia „Daruri”, pag.7, convinge în ceea ce priveste cariera poetica a acestui autor neomodern dar de o iscusinta literara aparte care onoreaza prin forta scriitoriceasca. Poemul suna astfel:
„Stii ca Mos Craciun nu doarme?
Doar copiii obosesc
asteptându-l sa apara;
genele zâmbesc spre seara
bradului îmbetelit,
e miros de portocale…
Gata! Somnul a venit,
printre zvonuri de petale si arome de iubit.
Spiridusii ies din globuri,
împlu casa de lumina,
scuturându-se de colburi
si de praful din gradina.
Pe o creanga unul, verde,
tachineaza-un ren casant,
peste tot e larma, sfada;
nazdravanii în desant
pregatesc Întâmpinarea
cu explozii colorate:
Vine Mosul! Sta o clipa
si se duce mai departe.
Dimineata ies în prispa
Tâncii toti.
E Craciunul!
Scormonesc printre cadouri
cu priviri de casaloti…
Ninge,
latra iar zavozii…
Ziua se preface-n ceara,
ursul tropaie pe-afara
si în curte vin Irozii.
Ceea ce ne determina sa-i spunem acestui poet este ca a venit timpul sa-si analizeze mai atent poezia si sa-si depisteze din vreme eventualele lacune, pentru o stilizare amanuntita a acesteia.
Cele doua volume ale lui Eduard Filip Palaghia a sustinut în lumea poetilor un examen pe care din punctul nostru de vedere l-a trecut... dar nu este suficient. O perseverare se impune grabnic din partea sa, dar si o povatuire concreta a îndrumatorilor sai, încât rezultatele sa fie pe masura.
În concluzie, Eduard Filip Palaghia este un poet al spectacolului liric prin forma si stare artistica. Poezia sa oscilând între imaginar si adevar, între real si ireal.