fost odata ca niciodata un palat din gheata singuratic, înconjurat
de apa de argint si drumuri de clestar în care se oglindeau norii violeti
iar luna colora cu pensula ei, dupa bunul sau plac, diminetile si apusurile...
Aici traia Vampirul Zapezilor, un print tânar si chipes: înalt,
bine facut, ochii mari întunecati si misteriosi, parul negru, lucios
pieptanat pe spate ce scotea în evidenta tenul alb-palid. Straiele împaratesti
mostenite de la stramosii lui, erau stralucitoare, brodate cu aur si diamante.
Purta o pelerina din matase neagra sub care avea mereu o sticluta cu sânge
din butoaiele pastrate în crama palatului.
El a poruncit supusilor sai, vampirii-de-zapada, sa construiasca o scara de
gheata. Începura lucrul si se înaltara pâna ajunsera la
primul nor. Aici sute de spiridusi lucrau ca albinele în stup pentru
a face fulgii de nea.
Printul merse la ei si le ceru sa faca din zapada o printesa care sa-i fie
alaturi, sa-l ajute sa conduca tara. În scurt timp spiridusii au facut
o fata frumoasa din gheata cu rochia alba si pufoasa asemeni unui crin urias
de zapada. Dar printul nu era multumit, el o privea îndelung si nu simtea
nimic pentru ea pentru ca avea inima de gheata. El porunci slujitorilor sai
sa construiasca mai departe si urca mai sus pe scara, si urca si urca pâna
ajunse la un palat de cristal. Stele de culori uimitoare îsi împleteau
razele ca niste flori plutitoare de lumini ce se întrepatrund oglindindu-se
în zidurile transparente ale palatului. Vampirul Zapezii intra înauntru
si vazu multe camere ce pareau nesfârsite, dormitoare cu paturi uriase
acoperite cu pânze stralucitoare tesute cu fire toarse din aurul stelelor,
covoare pufoase facute din lâna norilor si draperii pictate de luna.
Totul era atât de frumos dar nu vazu pe nimeni sa locuiasca acolo. Dupa
ce vizita toate încaperile, merse mai departe si în fata lui se
întindea gradina Eteria unde la tot pasul se vedeau cascade aburinde
de toate culorile, flori stralucitoare catarându¬se pe stâncile
sticloase, pasari cu aripi uriase cu pene colorate asemeni unor vesminte împaratesti
care se întreceau în triluri uimitoare... toate acestea îl
ameteau pe print, imaginile pareau ca dispar si reapar încetosate. Iata
ca vazu un râu ce se revarsa cristalin, atât de stralucitor ca
parea a fi locul în care se formau stelele, Izvorul Stelelor care marginea
lumea vazuta de lumea nevazuta. Deodata zari o fata care îsi spala parul
lung, blond în apa de diamante. Vampirul Zapezilor o privi cu atentie...
Era învesmântata în voaluri transparente si avea clopotei
legati de picioare, mâinile subtiri si albe iar ochii erau plini de
lumina albastra si tristete.
- Fata frumoasa, eu sunt Printul Zapezilor, ma bucur sa te întâlnesc,
dar cum te cheama?
- Sunt Nimfa Paradisului, sunt nemuritoare în Gradina Eteria... Aici
totul e minunat dar de mii de ani sunt singura... Nu stii de cât timp
te astept...
- Si eu te caut de secole... În sfârsit, simt ca mi-am gasit jumatatea...
Fata îi întinse mâna ca sa o ajute sa iasa din Izvorul Stelelor
dar deodata printul se simti cuprins de un vârtej puternic si vazu ca
era înconjurat de Fantomele Focului... Semanau cu oamenii dar ardeau
raspândind flacari.
- Cum ai îndraznit sa calci în împaratia noastra? Vei fi
pedepsit, vei ramâne pentru totdeauna închis într-un glob
de cristal... au spus fantomele apoi au început sa se joace cu balonul
de sticla aruncându-l de la unul la altul, îndepartându-se.
Nimfa vazu totul dar nu putea sa se împotriveasca, simti atâta
durere si neputinta, trebuia sa faca ceva caci printul disparuse pentru totdeauna.
Timpul trecea si întâlnirea lor parea o imagine îndepartata
încremenita undeva între real si ireal, o închipuire, o
amintire sau poate o dorinta... fata simti pentru prima data ceva atât
de ciudat, îi era atât de dor de el, acea faptura nestiuta cu
ochi de neuitat, încât se hotarî sa plece sa-l caute.
Merse cât merse, iesi din Gradina Eteria si vazu în fata ei o
întindere de albastru limpede si nesfârsit ca un ocean încremenit...
doar luna stralucea din adâncuri si o privea întrebator. Atunci
fata cu lacrimi în ochi, spuse:
- Stapâna mea, Luna, te rog ajuta-ma sa-l gasesc pe printul ratacitor.
El mi-a marturisit iubirea lui dar acum este închis într-un glob
de cristal!
- Draga mea, vad bine ca te-ai îndragostit, dar tu stii ca nu poti avea
si iubire si nemurire în acelasi timp, trebuie sa alegi. Îti promit
ca îl voi cauta pe print si îl voi elibera dar tu întoarce-te
la palatul tau si gândeste-te!
Si asa facu, Nimfa Paradisului era încrezatoare si astepta vesti cu
speranta, doar ca acum timpul trecea mult mai greu iar gândurile erau
spirale nesfârsite.
În acest timp Luna porni cautarile, vazu Fantomele Focului si le întreba
unde este printul. Acestea i-au raspuns:
- Înaltimea ta, Luna, daca tu poruncesti, noi îl aducem imediat
dar trebuie sa-ti spunem ca el a fost închis pentru totdeauna în
globul de cristal si noi nu mai putem face nimic pentru a-l elibera.
- Nu-i nimic, duceti-l în Poiana Frumoaselor, stiti unde este...
- Da, sti, dar ne este teama caci daca le vom privi pe Frumoase în timp
ce danseaza ne vom pierde nemurirea si vom pieri arzând.
- Voi mergeti si lasati-l acolo fara sa ridicati ochii spre ele.
- Bine, asa vom face.
Dupa ce fu aruncat de la unul la altul de acei oameni în-flacari într-o
goana nebuna, deodata printul se trezi printre copaci înfloriti scânteietori
într-o poiana minunata în care totul era perfect si frumos, florile
si fluturii se întreceau în culori iar potecile pareau curcubee
stralucitoare. Deodata se vazu înconjurat de niste umbre care se roteau
în jurul lui si prindeau încet contur devenind niste fete tinere,
îmbujorate cu parul despletit care dansau în hora din ce în
ce mai repede. Ele se numeau Frumoasele si zburdalnice pâna la delir,
dansau în jurul globului de cristal învârtindu-l atât
de repede încât acesta se sparse. În întunericul ametitor
el vazu chipul nimfei, ochii ei erau atât de patrunzatori si tristi
iar buzele sopteau cuvinte neîntelese. Deodata deschise ochii si vazu
luna stralucitoare aproape de el... îsi feri privirea dar aceasta spuse:
- Erai o faptura nemuritoare dar acum esti un biet muritor...
- De ce spui asta?
- Cel ce le priveste pe Frumoase dansând îsi pierde nemurirea
sau viata. Întoarce-te în împaratia ta si ai grij a ca timpul
ramas sa-ti fie de folos...
Dar printul îi raspunse hotarât:
- Chiar si o clipa alaturi de Nimfa Tristetii înseamna mai mult decât
secole de singuratate. Ajuta-ma sa ma întorc la ea, stiu ca ma asteapta.
- Bine, am sa ma tin de cuvânt, vom vedea daca ea are aceleasi sentimente
pentru tine. Urca-te pe aceasta stea-cu-coada si te va duce la palatul ei.
- Zbura pe deasupra unor tarâmuri ciudate: pasari de foc, caracatite
de lumini, dantelarii din gheata si spirale de cristal, flori uriase plutitoare
si multe altele. În cele din urma intra în gradina Eteria si o
vazu pe Nimfa Paradisului întinsa pe un pat facut din petale de trandafir
iar fluturi¬de-aur îi împleteau parul. Era atât de frumoasa...
doar ochii, oglinzi ale gândurilor, aveau blândetea si deznadej
dea atâtor secole de singuratate. El o prinse de mâna apoi îi
saruta pleoapele grele. Ea tresari si un zâmbet cald îi lumina
fata.
- Îmi doresc nespus sa te casatoresti cu mine si sa ne crestem fiii
si nepotii cu multa dragoste.
- M-am hotarât sa renunt la nemurire, te voi urma în împaratia
ta daca tu vrei asta!
Si asa cei doi au coborât scara pâna în tara zapezilor.
Printul si Nimfa au devenit oameni iar urmasii urmasilor lor traiesc si în
zilele noastre. Vampirii-de¬zapada au disparut de pe fata pamântului
doar o data la 100 de ani se mai naste câte un vampir...
fost odata ca niciodata un palat din gheata singuratic, înconjurat de
apa de argint si drumuri de clestar în care se oglindeau norii violeti
iar luna colora cu pensula ei, dupa bunul sau plac, diminetile si apusurile...
Aici traia Vampirul Zapezilor, un print tânar si chipes: înalt,
bine facut, ochii mari întunecati si misteriosi, parul negru, lucios
pieptanat pe spate ce scotea în evidenta tenul alb-palid. Straiele împaratesti
mostenite de la stramosii lui, erau stralucitoare, brodate cu aur si diamante.
Purta o pelerina din matase neagra sub care avea mereu o sticluta cu sânge
din butoaiele pastrate în crama palatului.
El a poruncit supusilor sai, vampirii-de-zapada, sa construiasca o scara de
gheata. Începura lucrul si se înaltara pâna ajunsera la
primul nor. Aici sute de spiridusi lucrau ca albinele în stup pentru
a face fulgii de nea.
Printul merse la ei si le ceru sa faca din zapada o printesa care sa-i fie
alaturi, sa-l ajute sa conduca tara. În scurt timp spiridusii au facut
o fata frumoasa din gheata cu rochia alba si pufoasa asemeni unui crin urias
de zapada. Dar printul nu era multumit, el o privea îndelung si nu simtea
nimic pentru ea pentru ca avea inima de gheata. El porunci slujitorilor sai
sa construiasca mai departe si urca mai sus pe scara, si urca si urca pâna
ajunse la un palat de cristal. Stele de culori uimitoare îsi împleteau
razele ca niste flori plutitoare de lumini ce se întrepatrund oglindindu-se
în zidurile transparente ale palatului. Vampirul Zapezii intra înauntru
si vazu multe camere ce pareau nesfârsite, dormitoare cu paturi uriase
acoperite cu pânze stralucitoare tesute cu fire toarse din aurul stelelor,
covoare pufoase facute din lâna norilor si draperii pictate de luna.
Totul era atât de frumos dar nu vazu pe nimeni sa locuiasca acolo. Dupa
ce vizita toate încaperile, merse mai departe si în fata lui se
întindea gradina Eteria unde la tot pasul se vedeau cascade aburinde
de toate culorile, flori stralucitoare catarându¬se pe stâncile
sticloase, pasari cu aripi uriase cu pene colorate asemeni unor vesminte împaratesti
care se întreceau în triluri uimitoare... toate acestea îl
ameteau pe print, imaginile pareau ca dispar si reapar încetosate. Iata
ca vazu un râu ce se revarsa cristalin, atât de stralucitor ca
parea a fi locul în care se formau stelele, Izvorul Stelelor care marginea
lumea vazuta de lumea nevazuta. Deodata zari o fata care îsi spala parul
lung, blond în apa de diamante. Vampirul Zapezilor o privi cu atentie...
Era învesmântata în voaluri transparente si avea clopotei
legati de picioare, mâinile subtiri si albe iar ochii erau plini de
lumina albastra si tristete.
- Fata frumoasa, eu sunt Printul Zapezilor, ma bucur sa te întâlnesc,
dar cum te cheama?
- Sunt Nimfa Paradisului, sunt nemuritoare în Gradina Eteria... Aici
totul e minunat dar de mii de ani sunt singura... Nu stii de cât timp
te astept...
- Si eu te caut de secole... În sfârsit, simt ca mi-am gasit jumatatea...
Fata îi întinse mâna ca sa o ajute sa iasa din Izvorul Stelelor
dar deodata printul se simti cuprins de un vârtej puternic si vazu ca
era înconjurat de Fantomele Focului... Semanau cu oamenii dar ardeau
raspândind flacari.
- Cum ai îndraznit sa calci în împaratia noastra? Vei fi
pedepsit, vei ramâne pentru totdeauna închis într-un glob
de cristal... au spus fantomele apoi au început sa se joace cu balonul
de sticla aruncându-l de la unul la altul, îndepartându-se.
Nimfa vazu totul dar nu putea sa se împotriveasca, simti atâta
durere si neputinta, trebuia sa faca ceva caci printul disparuse pentru totdeauna.
Timpul trecea si întâlnirea lor parea o imagine îndepartata
încremenita undeva între real si ireal, o închipuire, o
amintire sau poate o dorinta... fata simti pentru prima data ceva atât
de ciudat, îi era atât de dor de el, acea faptura nestiuta cu
ochi de neuitat, încât se hotarî sa plece sa-l caute.
Merse cât merse, iesi din Gradina Eteria si vazu în fata ei o
întindere de albastru limpede si nesfârsit ca un ocean încremenit...
doar luna stralucea din adâncuri si o privea întrebator. Atunci
fata cu lacrimi în ochi, spuse:
- Stapâna mea, Luna, te rog ajuta-ma sa-l gasesc pe printul ratacitor.
El mi-a marturisit iubirea lui dar acum este închis într-un glob
de cristal!
- Draga mea, vad bine ca te-ai îndragostit, dar tu stii ca nu poti avea
si iubire si nemurire în acelasi timp, trebuie sa alegi. Îti promit
ca îl voi cauta pe print si îl voi elibera dar tu întoarce-te
la palatul tau si gândeste-te!
Si asa facu, Nimfa Paradisului era încrezatoare si astepta vesti cu
speranta, doar ca acum timpul trecea mult mai greu iar gândurile erau
spirale nesfârsite.
În acest timp Luna porni cautarile, vazu Fantomele Focului si le întreba
unde este printul. Acestea i-au raspuns:
- Înaltimea ta, Luna, daca tu poruncesti, noi îl aducem imediat
dar trebuie sa-ti spunem ca el a fost închis pentru totdeauna în
globul de cristal si noi nu mai putem face nimic pentru a-l elibera.
- Nu-i nimic, duceti-l în Poiana Frumoaselor, stiti unde este...
- Da, sti, dar ne este teama caci daca le vom privi pe Frumoase în timp
ce danseaza ne vom pierde nemurirea si vom pieri arzând.
- Voi mergeti si lasati-l acolo fara sa ridicati ochii spre ele.
- Bine, asa vom face.
Dupa ce fu aruncat de la unul la altul de acei oameni în-flacari într-o
goana nebuna, deodata printul se trezi printre copaci înfloriti scânteietori
într-o poiana minunata în care totul era perfect si frumos, florile
si fluturii se întreceau în culori iar potecile pareau curcubee
stralucitoare. Deodata se vazu înconjurat de niste umbre care se roteau
în jurul lui si prindeau încet contur devenind niste fete tinere,
îmbujorate cu parul despletit care dansau în hora din ce în
ce mai repede. Ele se numeau Frumoasele si zburdalnice pâna la delir,
dansau în jurul globului de cristal învârtindu-l atât
de repede încât acesta se sparse. În întunericul ametitor
el vazu chipul nimfei, ochii ei erau atât de patrunzatori si tristi
iar buzele sopteau cuvinte neîntelese. Deodata deschise ochii si vazu
luna stralucitoare aproape de el... îsi feri privirea dar aceasta spuse:
- Erai o faptura nemuritoare dar acum esti un biet muritor...
- De ce spui asta?
- Cel ce le priveste pe Frumoase dansând îsi pierde nemurirea
sau viata. Întoarce-te în împaratia ta si ai grij a ca timpul
ramas sa-ti fie de folos...
Dar printul îi raspunse hotarât:
- Chiar si o clipa alaturi de Nimfa Tristetii înseamna mai mult decât
secole de singuratate. Ajuta-ma sa ma întorc la ea, stiu ca ma asteapta.
- Bine, am sa ma tin de cuvânt, vom vedea daca
ea are aceleasi sentimente pentru tine. Urca-te pe aceasta stea-cu-coada si
te va duce la palatul ei.
- Zbura pe deasupra unor tarâmuri ciudate: pasari de foc, caracatite
de lumini, dantelarii din gheata si spirale de cristal, flori uriase plutitoare
si multe altele. În cele din urma intra în gradina Eteria si o
vazu pe Nimfa Paradisului întinsa pe un pat facut din petale de trandafir
iar fluturi¬de-aur îi împleteau parul. Era atât de frumoasa...
doar ochii, oglinzi ale gândurilor, aveau blândetea si deznadej
dea atâtor secole de singuratate. El o prinse de mâna apoi îi
saruta pleoapele grele. Ea tresari si un zâmbet cald îi lumina
fata.
- Îmi doresc nespus sa te casatoresti cu mine si sa ne crestem fiii
si nepotii cu multa dragoste.
- M-am hotarât sa renunt la nemurire, te voi urma în împaratia
ta daca tu vrei asta!
Si asa cei doi au coborât scara pâna în tara zapezilor.
Printul si Nimfa au devenit oameni iar urmasii urmasilor lor traiesc si în
zilele noastre. Vampirii-de¬zapada au disparut de pe fata pamântului
doar o data la 100 de ani se mai naste câte un vampir...
