TINERI POETI

Andrei Novac

Ca un copil
când plângi,
nu tii mâinile la ochi,
umbrele lacrimilor bat cuie
în pardoseala camerei, pe întuneric,
doar peste picioarele noastre
mai intra lumina când se ating.
moartea alearga, de obicei desculta,
tu te uiti prin nostalgia mea
si stiu ca toate urmele
pe care o sa le lasam
or sa devina sunete;
tu o sa ai ochii rosii
dar, în continuare, frumosi,
ca un copil
care scrie cu mâna pe pamânt.

Foarte simplu
pe mine ma dor ranile tale
înainte de a stapâni un oras,
ne-am ratacit prin el,
îmbracati unul în hainele celuilalt,
ne-am facut loc prin uitarea acelui timp,
am alergat toata noaptea pe strazile reci,
cu cladiri crapate de lumina
care îngenunchiau la picioarele tale,
dimineata am plâns,
tu mi-ai prins fiecare lacrima peste picioare,
înainte de a stapâni un oras
am strâns toata carnea si toate oasele
în brate.

Privire
din mâinile ei,
întinse pe stâlpul unei statii de metrou,
tâsnesc, ca umbrele din garile aglomerate,
fluturi liberi si imensi,
dând spatiului stari de neliniste,
din mâinile ei,
întinse pe stâlpul unei statii de metrou,
pleaca tot freamatul unei lumi
prin care pipaim ochii
mortilor viitoare.

În libertate
nu are cine sa ma apere,
ma asez unde umbra mea lasa rani,
vorbesc, întotdeauna, cu voce tare,
stau cu ochii deschisi,
fara sa ma sperii când te caut,
de mine, se apropie din ce în ce
mai putina lume.

Moartea
în fata mea, se deschid multe gropi,
eu fac pasi mici,
merg pe dungile clare
care sunt lasate deasupra de pamânt,
tin lânga mine viata ta,
ca pe o punga de hârtie creponata
pâna când vii sa ma iei de mâna,
pe palme stau toate urmele strigatelor tale,
în fata noastra,
alearga moartea unei nopti.