CRONICÃ LITERARÃ

Lirismul reveriilor agreste

Sterian Vicol este un nume de rezonanta ampla în viata culturala si sociala a orasului de la Dunare, fiind cunoscut ca redactor al celor mai importante publicatii galatene, scriitor în adevaratul înteles al cuvântului si organizator de festivaluri literare, consacrate la nivel national.
Ultimul sau volum de versuri „ Memoria lui Femios” impune atentiei noastre un poet de formatie citadina, cu certe preocupari pentru rafinamentul si complexitatea continutului ideatic, pentru modernitatea registrului expresiv, dar care se lasa bântuit de fantosele copilariei sale, ramasa captiva într-un timp încremenit în eternitate, printre colinele satului natal. Lirismul acesta, strabatut de ecourile difuze ale reveriilor agreste, configureaza un cadru crono-spatial de referinta biografica, resemantizat în planul expresivitatii artistice, printr-o poetica a transsubstantierii. Îndatorat preceptului blagian, conform caruia „ vesnicia s-a nascut la sat”, eul subiectiv îsi cauta temeiuri si sensuri fundamentale pentru rostuirea propriei fiinte, departe de stereotipia realitatii cotidiene, amenintate de spectrul depersonalizarii si reificarii umane. Imaginatia genuina a copilului de altadata, recepteaza fiorul misterelor existentiale, încifrate în codurile indicibile ale naturii fruste: „ Numai cine stie cararea muntelui,/ apropie în amiaza gura de izvor, / El, fiul muntelui, culege din copilarie/ arcurile negre-verzui, cercurile strânse/ pe fata ridata a pietrei” ( „Cautatorul de vipere”).
Peisaj ele abunda în detalii care se reunesc într-o cosmogonie a contrariilor conciliante, refacând un topos unitar si armonios. Jubilatia senzoriala generata de proliferarea energiilor elementare, descatusate în frenezia rodnica a pamântului mustind de seve, este echilibrata de solemnitatea imanentei transcendentale: „Destui pruni si gutui dar /si serpii vitei de vie americana apasa pamântul cu fructe mai grele decât crucile-nclinate/ din puzderia de stele de pe cumpana lumii c-un capat la poarta bisericii” ( „Linia ferata”). Satul lui Sterian Vicol este proiectia unei viziuni bucolice despre viata, care functioneaza ca o replica la mediul urban anost si ostil, minat de carente socioumane insurmontabile. Tabloul usor idilic al spatiului rural se defineste pe fundalul matricei sale arhaice, reconstituita cu ajutorul elementelor primordiale, reprezentate în câmpuri lexicale semnificative: apa („râul”, „fântâna”, „marea”), focul („ stele”, „cenusa”, „astri”), pamântul („râpa”, „dealul”, „nisipul”), aerul („bolta”, „norii”). Un aspect important al decorului pastoral este prezenta unor componente structurale cu valente arhetipale. Echivalenta dintre doua imagini simbolice: fântâna si mama, ca izvoare ale vietii si cunoasterii, realizeaza sugestii cu o conotatie mitica, ce trimite catre marii înaintasi, Lucian Blaga si Vasile Voiculescu. Distantarea în timp de aceasta lume, statornicita pe coordonate axiale imuabile, girate de consecventa experientei milenare, da nastere senzatiei de trauma ontica, acutizata la nivelul constiintei etice de sentimentul propriei culpe: „ Frumoasa lume ca si mama mea/ daruia chiar viata, dar s-a dus si ea/ Cât poti tine cofa într-o mâna/ Cât e vie mama, vie-i si o fântâna” („Catrene”).
Printre motivele des întâlnite în acest volum se evidentiaza dualitatea cosmogonica, construita pe opozitia cer si pamânt, concret si abstract, pusa în relatie cu esenta divina totalizanta, în ansamblul ei. Trairile religioase confera limbajului artistic o înfiorare tainica , ce razbate dincolo de cuvinte în adieri suave, în murmure incantatorii, rostite ca-ntr-o vraj a. Raportarea eului liric la Dumnezeu, deriva dintr-o nesecata sete de perfectiune, de integrare în absolutul cosmic: „O, versul Poetului perforeaza jetul / Macilor de septembrie, invocând nevoia de cercuri din vocea lui Dumnezeu”. ( „Scrinul si cenusa” ) Dinamismul imaginilor se asociaza cu ritmul zbaterilor interioare, pe traseul reculegerii si retragerii în zonele absconse ale sinelui. Detasându-se de influentele livresti, poetul descopera calea catre divinitate prin reevaluarea lucrurilor simple si întoarcerea la firescul vietii. În comunitatea traditionala a satului, biserica devine axul central, în jurul caruia vibreaza întreaga suflare, concentrând si redistribuind fluidul energetic în univers. Puntea de acces în sfera sacrului este posibila prin recuperarea si valorificarea unei zone spirituale ce apartine inocentei primare: „ poarta bisericii din deal e drumul pe care / poetul mai scrie ce nimeni n-a scris/ cu briceagul din copilarie”. („Poetul”).
Lirica lui Sterian Vicol ne conduce pasii catre o dimensiune a existentei noastre, la care fiecare ne întoarcem în momentele de cumpana ale vietii, fara a regasi forta Domniei sale de a ne reinventa cu atâta candoare si naturalete.