INVITATII PORTO-FRANCO

Florentin Palaghia
(Paris)

Prizonieri tacuti
Pe strada oamenii
calca pe cuvinte
si plictisiti se îmbratiseaza
Tramvaiele scrâsnesc lenese,
oasele mele de pluta
se destrama în vidul subtire.
Ma sfarâm de umbra unui poem
scris pe o frunza
de un poet anorganic.

Sunt o multime de poeti
Sunt o multime de poeti
care nu se privesc în oglinda.
Ei nu au chip,
nicicând madularele lor
nu au avut fiinta,
cuvintele sunt forma lor terestra.
Sunt nascuti din cuvinte,
din stele, din iarba.
Ei sunt de fapt oglinda
în care se privesc
si vad dincolo de cerul
acestei lumi fara prispa.

Muguri gata sa plesneasca
Trebuie sa plec.
Lumina în mine se însereaza.
Îmi va trece pragul.
Singur nu-mi mai amintesc
decât mugurii gata sa plesneasca.

La întrecere cu îngerii
Acoperiti de ape
traiam într-o tara cuminte.
Greierii se zbateau între genele noastre.
Printre seminte plutitoare
eram fosnetul cerului,
fara noapte si zi, vesnici,
la întrecere cu îngerii.

Amintire
Departându-te,
pasii tai ramân
ca doua rani solare
pe nisipul fierbinte.
Esti libera sa iubesti marea!
Te chem, vino,
pe mal sunt nisipul!
În aventura nasterii mele
ramâi, vara mea scrisa
pe aceste nisipuri miscatoare.

Salamandra
În accentul copacilor cânta vântul.
Ranile lor vâneaza trecutul.
Vâslim tacuti, copacii se apleaca,
apa are culoarea salamandrei.

Într-o tara straina
Într-o tara straina
ma descompun
si coralii ma înabusa.
Timpul nu mai are valoare,
norii trec nepasatori
si umbrele mortilor se apropie.
Pasii lor tulbura linistea împietrita.
Încerc sa fug
dar ma urmareste durerea lor.
Nu mai am stare fizica,
Iar pietrele sunt atât de reci
ca ninge.

Cântec
Plângi încercând sa te ascunzi în iarba
ploua timid, pamântul te robeste,
carnea va creste prada înfloririi,
o simti nascând dar înca tematoare:
eu te privesc de unde vine timpul,
tu ma astepti de unde vine cerul.

Sfere
Vad creanga rupta,
icoana tacerii dintre noi.
Ma vindec tot mai greu
de amintirea jocului: Mâinile întinse
sa mângâie sferele lumii m-au gasit
suspendat în gol.

Ea
Ceata peste ceata
ea se sprijinea tânara
pe buzele mele.
Ea ramânea cu mine pâna la tinerete
sa ma priveasca.
Ea era buna,
se sprijinea pe aripa mea de matase.
Asa ea se topea în fiecare dimineata.

Lui Nichita Stanescu
O jumatate de aripa
mai presus decât
presupusul tau înger.
Cu jumatate de trup în afara
din jumatatea dinauntru.
Nedesprins din placenta
singur înaintea noptii
în care trebuia sa ninga,
nu mai încapeai nici printre stele.
Erai sfera gata sa te rotesti
perpetuu printre cuvinte.