MEMORIA TIMPULUI

«Liesti - satul dintre grinduri si cuhalm», cu dragoste

Pentru fiecare om, locul în care a vazut lumina zilei devine, în timp, o geografie sacra, avându-si propria mitologie, o mitologie reala, asumata de colectivitate si de individ, dar, mai ales, o mitologie personala pornind dintr-o nevoie interioara profunda de cautare a unui centrum mundi si de fîxare în el.
Cred ca este si cazul lui Ionel Necula si al recentei sale carti, Liesti, satul dintre grinduri si cuhalm1, carte care a trezit în memoria mea afectiva si culturala nostalgiile unui timp irecuperabil în dimensiunea lui cronologica, istorica, recuperabil, însa, în memoria personala si, poate, în cea colectiva.
Parcurgând febril paginile cartii, pasiune întrerupta doar de prea desele greseli de redactare, m-am cufundat într-un spatiu real, cunoscut, ca un om care a copilarit si s-a format acolo, dar, mai ales, în mitologia lui, recunosc, aproape necunoscuta. Autorul, intelectual ridicat din rândurile oamenilor drepti si harnici ai Liestiului, se revendica mândru asumându-si locul cu istoria si cu mitologia lui. El are generozitatea de a consemna realizarile unor consateni care au depasit nu numai hotarele satului, dar si pe cele ale judetului, patrunzând în familia mare a intelectualilor tarii. Poate sa faca acest lucru dintr-un imperativ interior, pentru a-si crea siesi matricea stilistica si pentru a se revendica din spiritualitatea ei, si dintr-unul extrinsec ce vizeaza înscrierea locului între toposurile importante în geografia culturala a tarii.
Având o bogata si diversificata activitate culturala si literara, autor al unor lucrari cu rezonanta în spatiul cultural actual – Cioran, scepticul nemântuit(1995), Cioran, de la identitatea popoarelor la neantul valah(2003), Caderea dupa Cioran(2005), Ion Petrovici în vizorul securitatii(2005), Ion Petrovici, un capitol de filosofie româneasca(2006), Disconfortul de a fi român(2009), Aurel Cioran, fratele din leprozerie(2009), Uricar la poarta Moldovei de Jos(2009) – Ionel Necula aduce în cea mai recenta lucrare a sa nu numai disponibilitatea sufleteasca, dar si o anume acribie documentarista, desi intentia sa nu a fost realizarea unei monografii. Este un fapt evidentiat de el însusi – „Este o carte atipica”, scrisa „emotional, temperamental si empatic”, scindat fiind între „minte si inima”, înclinând spre cel de-al doilea termen, într-o „mobilizare fosforescenta a energiei intelective”, o carte ce „nu se deconteaza din trudnicia unei documentari riguroase, ci dintr-un tumult interior, dintr-o traire decomplexata a mirajului unei copilarii paradisiace – precizând, în acest context, valoarea unor monografîi scrise cu daruire de preotul Ion Croitoru, de generalul Dumitru Iancu Tabacaru sau a unor contributii ale academicianului Valeriu D. Cotea. Autorul vrea sa scrie si sa descrie „eposul liestean”, în care sa surprinda si sa cuprinda „conduita si comportamentul” oamenilor, „atitudinea lor detasata si necrispata în câteva din momentele importante de viata”, identitatea locului.
Fixând locul în geografia lui reala, în sudul Moldovei, fraza lui Ionel Necula are inflexiuni artistice, dincolo de informatia propriu-zisa, insinuându-se mitologia locului si afectivitatea proprie a autorului, martor si narator implicat: „Asezat pe firul Soselei Mihailene, de- a dreapta si de-a stânga drumului cel mare trasat de voievodul Mihail Sturza pentru a lega capitala Moldovei de portul dunarean al Galatiului, Liestiul s-a constituit ca asezare prin stramutarea vechii vetre a satului din lunca Bârladului, unde era expus inundatiilor, pe tapsanul noului drum voivodal care oferea, cel putin din acest punct de vedere, conditii de maxima securitate. Mosia satului se întindea de la Siret spre est, pâna departe în valea Calmatuiului si a Gerului, la mare departare de sat. Oamenii îsi pregateau carutele de cu seara si plecau spre ogoare pe la miezul noptii, ca sa-i prinda zorile în capul bucatii. Se orientau dupa pozitia Raritei pe cer si stiau cu exactitate cum trebuie sa zoreasca pasul animalelor pentru a ajunge la destinatie înainte de revarsarea luminii laptoase si de rasaritul soarelui...”
Limita dintre fictiune si realitate este mereu labila pentru ca Ionel Necula nu poate consemna, rece si/sau auster, doar evenimentele fara suflul necesar de viata care sa le însufleteasca si sa le faca sa dainuiasca. Mândria de a apartine unei familii care a lasat ceva în acest topos, „ fascinant si impregnat cu taine, cu mister, cu o parte criptica imposibil de procesat epistemic si de omologat logic”, fântâna lui Necula de pe Valea Calmatuiului, nu e doar orgoliu exacerbat, ci adevarul provenind din datoria care-l leaga indisolubil de aceste locuri, caci „Liestiul nu este un spatiu oarecare, ci un topos ce-si are specificul lui, particularitatile sale care-l deosebesc de alte comunitati”.
Privit în evolutia timpului, traversând epocile istorice, scriitorul, observator înfiorat al manifestarilor în fata marilor evenimente ale vietii si ale destinului, subliniaza ca oamenii locului erau „statorniciti într-un mod de viata ancestral”, asumând destinul, împacati cu soarta. Profilul moral al oamenilor locului este real, corespunzator legaturii misterioase cu spatiul în care Dumnezeu a ales ca ei sa traiasca. Traind într-un ritm cosmic, în acord cu marile miscari ale naturii, ei par înscrisi într-un destin cosmic. Harnicia acestor oameni este principala trasatura; asupra ei insisita autorul pentru a sublinia ideea ca prosperitatea si frumusetea satului se datoreaza, în primul rând, lor, oamenilor, „sarea pamântului”. Ei sunt surprinsi într-o „miscare mareica” – „evacuare in corpore dimineata” si „repopulare seara târziu, dupa caderea întunericului”. Imaginea patriarhala a acestui mod de viata are o nota idilica: „Aerul era curat, apa neinfestata, pamântul cu spor
la recolta, iar jos, în apa Calmatuiului, pestii se zbateau în mrejele puse cu mestesug. Sus, la capatul celalalt al bucatii, pe soseaua lui Take(e vorba de Take Anastasiu, temutul prefect liberal de la cumpana veacurilor 19 si 20) lumea de prin satele nordice ale judetului Tecuci rascolea pulberea drumului spre Manastirea de la Vladimiresti, unde cuvioasa maica Veronica(stareta lacasului) si
cucernicul parinte Ioan Iovan, cu o pietate de mucenici statorniciti în dreapta credinta, propovaduiau învataturile evanghelice si nevoia de a tine în respect valorile crestine”. Între mit si istorie, satul îsi deseneaza nu numai locul lui în lume, dar si statutul în istoria mare a tarii. Este consemnata legenda întemeierii satului, precum si dârzenia oamenilor în momente de cumpana ale istoriei si ale timpului, ca evenimentele din 1907, de exemplu, sau duplicitatea altora în vremuri de restriste, când timpul parea ca-si iesise din matca. Perioada comunista îi smulge autorului invectiva si pamfletul, îndreptate împotriva nesansei si a terorii istoriei. Nu sunt uitate personalitatile locului, „efigii în lumina”, acei oameni care, prin contributiile lor culturale, au prelungit spiritul locului dincolo de fruntariile satului. Mihai Gregoriady de Bonachi, poetul Cezar Cristea, varul din partea mamei al lui Mircea Eliade, Dan Mihailescu, Fanica Lupu, Aurel Stan, parintele Iftode, C. Hodorogea, Ene Susanu, oameni care au nutrit cu spiritul lor spiritualitatea locului, sunt adusi în lumina cunoasterii spre aducere aminte si recunostinta. Radacinile tecucene si ramificatiile liestene ale familiei lui Mircea Eliade sunt interesante ca istorie dar, mai ales, ca încercare de mitologozare a locului printr-o personalitate exemplara.
La sfârsit, cartea îti ramâne în suflet caci autorul a stiut sa surprinda „un tablou pertinent al realitatii liestene”, unde timpul curge „monoton, egal si molatic”, dând oamenilor sentimentul eternitatii si al iesirii din timp si, implicit, al unei libertati necesare pentru spiritul lor de independenta. Este marturia autorului despre „Liestiul meu”, loc unic în lume, spatiu regenerator în care întoarcerile sunt mereu benefice si reconfortante.

ANA DOBRE

1 Ionel Necula, Liesti, satul dintre grinduri si cuhalm, Editura Rafet, Râmnicu Sarat, 2010.