MEDALION

Poezia
si „Amintirea netraitilor ani”
- scriitorul Sandel Stamate si calauzirile sale poetice -


Traita cu rigoarea specialistului (domnul profesor Sandel Stamate a absolvit sectia Româna-Franceza a Universitatii iesene), arta poeziei poate sa se apropie de esentializarile muzicii. Ramânem la parerea ca, dincolo de asperitatile de limbaj si de propensiunea savanta a unor texte, ceea ce confirma valoarea unui poem este melodicitatea. Urmarim concerte în care se rezerva un spatiu bucatilor dodecafonice, postmoderniste (et eiusdem farinae) asteptând ca obiectul camerei sa surprinda imaginea publicului. Nu va vorbim de rezultat: încercati un exercitiu asemanator în „regalele poetice” – în culori TV – ale diversilor „Mecena”. Armoniile polifonce sunt, din economie de talent si uneori chiar de neuroni, suplinite de o comedie a entropiilor. Adevaratul creator este un exponent al binelui, îndeosebi astazi când, mai ales între sirurile de tineri, exista tentatia automutilarii spirituale. Cu atât mai important apare rolul unor profesori care pastreaza si „un condei” în mâna, asa cum se arata a fi domnul Sandel Stamate, autor al cvadruplei izbânzi lirice: „Antologia zapezilor” (2005), „Cuvinte si îngeri” (2007), „Fuga în rosu” (2009), „Entelechia. Izvorul din adâncul de sus” (2012).
Semnalam mai întâi eleganta titlurilor alese pentru aceste veritabile documente sufletesti. Cadenta ideilor poetice înfrumuseteaza perspectiva cathartica a discursului: „În zori moartea are cerneala sub unghii”. Salas de tristete si, nu de putine ori, de penitenta, poezia poate contribui la „metamorfoza morala” a semenilor, la înduhovnicire: „Ca o cruce/ crescându-mi în umeri/ astept/ strigarea a saptea ... ” (Poem pierdut). Acest scriitor întelept si modest dovedeste ca face parte dintr-o mare familie de spirite. I-am citit de pilda metafora de expresie blagiana, plasticizanta („în rosul de aur al padurii”), i-am descoperit slabiciunea de a defini semnele timpului (ca un congener francez, Marc Alyn: „Totul semana acelor flori/ ce nu mai au puterea de atrai/ .../ În somnul cel mai adânc/ Ma hartuia tacerea”), l-am zarit escortat de închipuiri elinesti, nu neaparat onomastice (cu o delicatete vrednica de numele marii poetese Ioanna Tsatsos („Poduri, poduri/ îngerii înaltului grabiti/ îsi întind aripile poduri...”). Zbuciumul interior îsi rezerva timpul (verbul poate fi schimbat) de a înlocui durerea difuza cu exuberanta epifaniei. Atunci rostirea se apropie – prin intentie numai – de cunoscutul poem al inegalabilului Daniel Turcea: „Mai mult/ decât viata/ decât lumina/ Mângâietor// mai sus/ mai adânc/ mai aproape// cuvintele precum o torta/ într-o mare de flacari arzând...” Filolog fiind, Dl. Sandel Stamate este constrâns sa revada mereu lecturile arhetipale: „În fiecare dimineata/ îngerul îmi spune .../ fereste-te sa mai faci/ acele miscari bruste/ care sa sperie/ si ziua de azi/ si atunci omul din mine/ scade scade scade/ iar lumina din omul/ din mine/ creste tot creste/ m-e-r-e-u.” („Epifanie”)
Nu am (prea) înteles figuratia plastica a graficianului la „Triumful celui învins” (volumul „Cuvinte si îngeri”). În genere, ilustratorii de carte respecta ierurgiile. Scriitorul Sterian Vicol ofera deslusiri de specialitate în legatura cu noile „exercitii de tinut plânsul”: „Cartea de fata este chiar o epifanie izvorând din Împaratia Cuvântului. Sandel Stamate, inspirat si rafinat, îngroapa/dezgroapa, cu dezinvoltura, cuvântul în înger si îngerul în cuvânt, creând o captivanta istorie lirica proprie”. Am îndraznit sa urmarim aceasta excelenta herme¬neutica apartinând celui caruia cu neascunsa veneratie, îi este dedicat distihul-poem: „Floarea viei/ Visul frumos al vinului vechi”.
Cuvântul celui mai talentat dintre evanghelisti, Sf. Ioan, este atribuit de catre dl. Stamate unui „calugar orb”. Bietului Adam i se zice „Acest înger ratat/ Stapân peste nimic...” („Arheu”) Noul Testament primeste „talmacirea ” de Nou Legamânt (ca într-o aparitie subtire pe care niste tineri în haine negre si lucioase, vorbind aproximativ româneste, o distribuiau la intersectii. O noua epifanie (dupa cea din 2005) este „instrumentata” de reprezentarea misterioasa a noimei. Pe lânga elinul „Poiima” se strecoara si un „Haiku ratat”. Cea mai frumoasa poezie din cel de al doilea volum este, dupa parerea noastra Apologie: „Cu fiecare rasarit de soare/ Dumnezeu ne arunca din ceruri o floare/ Cu fiecare rasarit de luna/ Inima lumii se îmbuna// Si orice rasarit de stea/ / E drumul mirarii pâna la ea.”
”Fuga în rosu” se subintituleaza sibilinic „Tratat de patetica sau din preaplinul inimii vorbire”si are meritul de a-l cita pe Carl Sandburg („Poezia este deschiderea si închiderea unei usi...”). Cu adevarat, destinul celor ce o cultiva depinde de cei ce ghicesc „ce s-a vazut în frântura aceea de clipa ”. Dl. Stamate raspunde unor noi exigente literare selectate cu acelasi stimabil profesionalism. Locul Botezatorului este în mod neasteptat si nepotrivit ocupat de frustrarile creatorului de stante (glasul poetului în Pustie) iar un îndemn atât de înduiosator al Mântuitorului este preschimbat într-un nou tip de „arta poetica”: „Lasati, oameni, ILUZIILE/ sa vina la mine...” Parca e prea mult „rosu” în aceasta „fuga” lirica... Sunt cautate: „Tara-Cuvintelor-Sfinte, dar si „Un-ul”, Iacob, Agathon” (caruia talentatul critic si scriitor A.G. Secara îi gaseste, într-o pilduitoare postfata, subtile înfiripari locale). Dupa atâtea taifasuri cu necuprinsul, scriitorul decide ca a sosit vremea (aceea din „Sah-ul” sorescian) tabieturilor „ideale”: Resemnat/ îmi aprind/ ultima tigara ... ”
Un „autoportret” din ultima aparitie editoriala (Entelechia”, 2012) îsi propune sa pledeze pentru puritatea cuvintelor-cristal (deranjate uneori si de folosirea imprudenta a virgulei): „Eu am fost de la început, sacerdot al Cuvântului...” Aici ar trebui sa ne oprim în nevrednicia noastra, dar avem norocul unei explicatii: „Eu sunt” „si” batrâna conjunctie-copulativa servind aici ca portret este înzestrata cu o seducatoare forta paradigmatica pe care însa artistul o pastreaza pentru mai târziu. S-a gasit din nou loc pentru multimea de autoreferinte: „Iar eu/ CÂNTEC-ÎN-ZDRENTE-SUNT”; „Vremea mea este/ ca Dumnezeul meu...”; SPIRIT-Eu gasindu-si sinele”; „Numai pe mine, gingasa jivina,/ Moartea vicleana ma linge... ”; „Caci ma iubesc de moarte:/ poezia, alcoolul, tu ... ”
Sunt reusite versurile dedicate de catre distinsul poet mentorilor D. sale. Cuvintele pentru dl. Corneliu Antoniu, de pilda, sunt înfiorate parca de împatimitele libatii: „Numai poetul e treaz”. Adresându-i-se poetului Sterian Vicol, poetul Sandel Stamate se înzestreaza cu puterea dionisiaca desigur, de a înzeci: „Vinul-cel-Nou” împreuna cu care e gata „sa mature Cohorte de Îngeri-Cazuti!” Cutezatoare expresie! Dar volumul Entelechia înseamna ceva mai mult: cu inima „beata de-atâta vedere” dl. Sandel Stamate are totusi vointa sa priveasca „izvorul din adâncul de sus”. Abia apoi, precum semenii d.sale - ocrotit de Treimea Sfânta si de Maica neamului românesc - poetul poate deveni o lumina.