PAGINI DUNÃRENE

Vântul


Batrâna Voica, de peste 70 de ani, îsi îndeplinea constiincioasa datoriile cerute de morala crestina si de societate. Era vecina cu casa parinteasca si am crescut în preajma ei. Îmi amintesc, pe cât era de blajina, pe atât de sincera, impunatoare; mica de statura, cu fata rotunda si cu ochii patrunzatori care te sfredelea pâna-n maduva oaselor. Camasa era din inul prelucrat de mânutele sale; alba, cu snur încheiata la gât si mânecile cu mansete încretite. Din când în când, o vedeai târând dupa sine unele unelte pentru sapat, o cofita cu apa pentru udat florile si un scaunel mic pe care se aseza sa pliveasca iarba de pe mormântul barbatului sau, decedat de câtiva ani buni. De multe ori ne ruga pe noi, copiii, sa-i târâm câte-o tagârta pâna la cimitir. Aici, îsi gasea linistea. Fara voia sa, amintirile tineretii o napadeau si le traia cu toata intensitatea. De multe ori o auzeai vorbind singura, desi era constienta, lucida si stapâna pe actiunile sale. Când era la tintirim, traia în trecut, într-o alta lume, lânga ai ei, cei plecati. Se simte bine aici babuta – gândeam noi – de întârzie atât de mult. Cât timp ea îsi îndeplinea dupa datina obligatiile fata de cei plecati, noi saream gardul si ne jucam prin paduricea megiesa, catarându-ne prin copaci.
Pe lânga amintirile frumoase ce le pastrez în legatura cu aceasta batrâna, îmi aduc aminte de o scena hazlie.
Întorcându-ma de la joaca, o vad saltând de mai multe ori pe scaunelul asezat pe mormântul sotului. Apropiindu-ma, îmi fac auzita prezenta tusind si zic: „-Mergem bunica, ai terminat?” „-Da nepoate, mergem!”, îmi raspunde. De data aceasta glasul ei nu era cel natural, parea înfundat, adânc si tremurat. „-N-ai putut sa scoti picioarele scaunelului din pamânt, e afânat – continui eu.” „-A! nu nepoate – spuse bunicuta – cât am stat singurica aici, de am plivit, mi-am adus aminte cum am trait în tineretea mea cu mostu Nicolae. Tare mai era natâng câteodata! Când se îmbata, ma batea. Sarea cu picioarele pe mine. De-altfel, când era treaz, era om în toata hirea. Saltându-ma de mai multe ori pe scaunel, am zis – cred ca m-ai auzit: -„Uite-asa sareai pe pieptul meu Nicolae când erai beat! Mai sai si acum daca poti! M-am razbunat si eu. Dumnezeu sa-l ierte! I-am fost credincioasa si am crescut opt copii cu el. Venea asa câte-un vânt peste el si o tinea o saptamâna...”