Ioan V. Maftei sau despre „Intunericul boreal”
- poemele – lectie ale unui sensibil cunoscator al realelor -
Pe lânga valoroase scrieri matematice, prezentate axiomatic
discipolilor d-sale, profesorul Ioan V. Maftei din Buhaiestii Vasluiului este
cunoscut pentru valoroase aparitii literare (teatru: „De la lume la
lume”; epigrame: „Simfonia umorului”, „Surâsul
epigramei”; poezii: „Semintele iubirii” (2009), „De
vorba cu timpul” (antologie, 2010), „Trepte” (2010), „Mic
tratat la chipul din oglinda” (2011), „Aproape de rug” (2012).
Ultimele plachete au aparut în prestigioasa Editura Timpul din Iasi,
si au ca redactor pe remarcabilul poet Sterian Vicol, care, referindu-se la
„cartea de poeme ce poarta un nume aproape apocaliptic” recomanda
cu autoritate imaginea, uneori stranie, a portretului unui poet damnat dar
inspirat si riguros, care dialogheaza liric si, as zice, decis, cu Edenul
– care este si metafora forte a cartii... (pag.3) cum redactorul conchide
cu ingeniozitate postmoderna ca „matematicianul si poetul, la egalitate,
pun multe probleme Edenului”, vrem, chiar de la început, sa aratam
ca poezia, ale carei traiectorii pornesc din lumina cea nevazuta (înca
înainte de regele¬psalmist David) poate salva – cu maretie
tragica – sufletul aflat în descumpanire. Iar descumpanirea poate
fi citita ” pretutindeni, chiar si în ultimele carti ale celui
salutat în absenta de dl. profesor Maftei cu „Buna dimineata,
Nichita!” Poezia exista (chiar si dincolo de uniunile de creatie) daca
sustine – inspirat si original – traditia culturala a românilor,
matricea (nu doar în acceptie matematica) morala si estetica, curajul
de a rosti frumosul. Creatia de valoare nu cultiva ura, înstrainarea
religioasa, libertinajul (de ambe sexe) afazia „liricoida”. Poezia
reprezinta – stie bine domnul Maftei – o cale catre trairea tainei.
La fel ca si Matematica, pentru ca am înteles ca dl.prof. Maftei a fost
asemanat – de catre spirite avizate – cu Ion Barbu (Dan Barbilian),
sa ne reamintim ca poezia autorului „Jocului secund” (cu „Grup”,
„Timbru” s.a.) a fost interzisa de catre ideologii stalinisti
tocmai pentru ca ea ofilea vidul ideatic, optând pentru izvorul mistic
al creatiei. Iata de ce remarcam, pe portativul unei marturisiri a poetului
Ioan
V. Maftei, pecetea smereniei: „...si în acest haos galactic/ singurul
punct comun/ care trebuie sa ne uneasca este/ apropierea de Divinitate.”
(pag.7)
Epitetul ornant are adesea însusiri modelatoare: „Vreau ca ochii
lumii/ sa perforeze/ lumina alb-argintie a soarelui si/ Albatrosul cu aripile
lui puternice/ pot sa strapunga vazduhul/ peste munti, câmpii, ape,
ducând/ cu el dorul de înaltime/ pâna la ceruri...”
(Întrebare pentru o clipa”, pag.9). Cu sinceritate, scriitorul,
despre care s-a spus ca reprezinta un „seismograf al timpului”
se afla, cum zice Blaga, „în muta, seculara cautare/ de totdeuna/
si pâna la cele din urma hotare.” („Autoportret ”
în vol. „Nebanuitele trepte”). Dl. Ioan V. Maftei nu se
îndeparteaza de un asemenea crez literar: „Ma aflu mereu, mereu
în cautare/.../Scotocesc dupa icoane prin toate ungherele/ dar totu-i
o trista si gârbova zadarnicie ... ” Îi dam dreptate, numai
ca „icoanele”, pe care înca nu le numeste, îndeamna
la o adânca tacere pentru ca ele sunt prinse de „strana”
sufletului. S-ar putea însa ca semnificatiile administrate de autor
sa fie „din imediata apropiere” si atunci versurile alcatuiesc
un debordant elogiu, precum este poemul. „In memoriam Adrian Paunescu”:
„Când/ cerul lumii era/ prea întunecat iar/ fiintele umane
se ascundeau/ dupa cortinele uriase mai tari ca fierul/.../ El ne chema/sa
aratam lumii gândurile/ noastre drepte, pacifiste...” („Amintire”,
pag.12)
Îmi dau din ce în ce mai bine seama de ce în prezentul postmodernist
numele si judecatile de valoare ale lui Titu Maiorescu sunt negate cu vehementa.
Un matematician are însa privilegiul de a exemplifica putin¬stiutorilor
ce înseamna puterea de concentrare a materiei prin proiectia multimilor
si a probabilitatilor. „Totul va pieri” – întrevede
autorul „Destinului nuantat” – „si într-un oftat
de timp/ parca n-ar fi fost nimic si nimeni vreodata... ” (pag.15) Perspectiva
„Înfricosatei Judecati” este amplu dezbatuta si de acest
poet (care însa nu ignora nici posibilitatea unui traseu sau refugiu
metempsihotic: „sufletul... care va reveni pe pamânt/ dezamagit
si blestemat sa înceapa o noua viata/ luând înfatisarea
unui câine care va sta de paza la temelia timpului...” Din „asteptatele
apocalipse” (mentinam cu respect ca substantivul mereu invocat nu înseamna
dezastru, ci viziune, revelare a Adevarului absolut) autorul selecteaza semne
ale unei iremediabile tristeti: „boala molipsitoare”, „Crahurile”,
„somaj”, „Flagelul social” cu dezvoltari seismice
– notate cu scrupulozitate: ”Bancile devin doar reclame luminoase
... ”; „naivii se roaga în genunchi la tiparnite ... ”;
„gulerele albe taie la/ sânge tot ce misca ... ” Exista
însa vreun remediu? Dl. Ioan V. Maftei, care adesea invoca Providenta,
se lasa totusi îndatorat unei explicatii eliptice de spirit crestin:
„Dar iata, ca la orizont/ se arata o luminita mayasa/ care ne anunta
ca toate aceste/ suferinte vor lua sfârsit ... ”
Credem ca poetul ce se considera (prin titlul plachetei D.sale) „Aproape
de rug” recunoaste si regreta semnele înstrainarii de dreapta
traditie. Am asteptat – fie si o scânteie – din acel salvator
de suflete „Rug Aprins” în jurul caruia îsi rosteau
versurile mari constiinte ale artei si ale rezistentei românesti prin
cultura: doctorul fara de arginti Vasile Voiculescu, ieroschimonahul-poet
Daniel Sandu Tudor, marele diortositor al Bibliei, poetul si dramaturgul bartolomeu
Valeriu Anania. Asadar, modele avem iar trecerea timpurilor le sporeste valoarea.”Iubirea
dupa care tânjeam, definita poliedric dar monocord de scriitorul Ion
V. Maftei, are cu adevarat un temei numai daca sporeste”tainele lumii”.
Altfel, cartile de dragoste ar trebui sa se constituie doar în raspunsuri
la interogatia mascata de pe coperta unui foarte mediatizat autor: „de
ce iubim femeile”. Am aflat (o spunem cu o anume bucurie) versuri care
pastreaza înca acel timbru celest al iubirii ocrotitoare. Fara ea, ramânem,
cum zice poetul Maftei „într-o singura aripa ... ” Iata
iluminarea din „întunericul boreal!”
