CRONICÃ LITERARÃ

Ioan V. Maftei sau despre „Intunericul boreal”
- poemele – lectie ale unui sensibil cunoscator al realelor -

Pe lânga valoroase scrieri matematice, prezentate axiomatic discipolilor d-sale, profesorul Ioan V. Maftei din Buhaiestii Vasluiului este cunoscut pentru valoroase aparitii literare (teatru: „De la lume la lume”; epigrame: „Simfonia umorului”, „Surâsul epigramei”; poezii: „Semintele iubirii” (2009), „De vorba cu timpul” (antologie, 2010), „Trepte” (2010), „Mic tratat la chipul din oglinda” (2011), „Aproape de rug” (2012). Ultimele plachete au aparut în prestigioasa Editura Timpul din Iasi, si au ca redactor pe remarcabilul poet Sterian Vicol, care, referindu-se la „cartea de poeme ce poarta un nume aproape apocaliptic” recomanda cu autoritate imaginea, uneori stranie, a portretului unui poet damnat dar inspirat si riguros, care dialogheaza liric si, as zice, decis, cu Edenul – care este si metafora forte a cartii... (pag.3) cum redactorul conchide cu ingeniozitate postmoderna ca „matematicianul si poetul, la egalitate, pun multe probleme Edenului”, vrem, chiar de la început, sa aratam ca poezia, ale carei traiectorii pornesc din lumina cea nevazuta (înca înainte de regele¬psalmist David) poate salva – cu maretie tragica – sufletul aflat în descumpanire. Iar descumpanirea poate fi citita ” pretutindeni, chiar si în ultimele carti ale celui salutat în absenta de dl. profesor Maftei cu „Buna dimineata, Nichita!” Poezia exista (chiar si dincolo de uniunile de creatie) daca sustine – inspirat si original – traditia culturala a românilor, matricea (nu doar în acceptie matematica) morala si estetica, curajul de a rosti frumosul. Creatia de valoare nu cultiva ura, înstrainarea religioasa, libertinajul (de ambe sexe) afazia „liricoida”. Poezia reprezinta – stie bine domnul Maftei – o cale catre trairea tainei. La fel ca si Matematica, pentru ca am înteles ca dl.prof. Maftei a fost asemanat – de catre spirite avizate – cu Ion Barbu (Dan Barbilian), sa ne reamintim ca poezia autorului „Jocului secund” (cu „Grup”, „Timbru” s.a.) a fost interzisa de catre ideologii stalinisti tocmai pentru ca ea ofilea vidul ideatic, optând pentru izvorul mistic al creatiei. Iata de ce remarcam, pe portativul unei marturisiri a poetului Ioan
V. Maftei, pecetea smereniei: „...si în acest haos galactic/ singurul punct comun/ care trebuie sa ne uneasca este/ apropierea de Divinitate.” (pag.7)
Epitetul ornant are adesea însusiri modelatoare: „Vreau ca ochii lumii/ sa perforeze/ lumina alb-argintie a soarelui si/ Albatrosul cu aripile lui puternice/ pot sa strapunga vazduhul/ peste munti, câmpii, ape, ducând/ cu el dorul de înaltime/ pâna la ceruri...” (Întrebare pentru o clipa”, pag.9). Cu sinceritate, scriitorul, despre care s-a spus ca reprezinta un „seismograf al timpului” se afla, cum zice Blaga, „în muta, seculara cautare/ de totdeuna/ si pâna la cele din urma hotare.” („Autoportret ” în vol. „Nebanuitele trepte”). Dl. Ioan V. Maftei nu se îndeparteaza de un asemenea crez literar: „Ma aflu mereu, mereu în cautare/.../Scotocesc dupa icoane prin toate ungherele/ dar totu-i o trista si gârbova zadarnicie ... ” Îi dam dreptate, numai ca „icoanele”, pe care înca nu le numeste, îndeamna la o adânca tacere pentru ca ele sunt prinse de „strana” sufletului. S-ar putea însa ca semnificatiile administrate de autor sa fie „din imediata apropiere” si atunci versurile alcatuiesc un debordant elogiu, precum este poemul. „In memoriam Adrian Paunescu”: „Când/ cerul lumii era/ prea întunecat iar/ fiintele umane se ascundeau/ dupa cortinele uriase mai tari ca fierul/.../ El ne chema/sa aratam lumii gândurile/ noastre drepte, pacifiste...” („Amintire”, pag.12)
Îmi dau din ce în ce mai bine seama de ce în prezentul postmodernist numele si judecatile de valoare ale lui Titu Maiorescu sunt negate cu vehementa. Un matematician are însa privilegiul de a exemplifica putin¬stiutorilor ce înseamna puterea de concentrare a materiei prin proiectia multimilor si a probabilitatilor. „Totul va pieri” – întrevede autorul „Destinului nuantat” – „si într-un oftat de timp/ parca n-ar fi fost nimic si nimeni vreodata... ” (pag.15) Perspectiva „Înfricosatei Judecati” este amplu dezbatuta si de acest poet (care însa nu ignora nici posibilitatea unui traseu sau refugiu metempsihotic: „sufletul... care va reveni pe pamânt/ dezamagit si blestemat sa înceapa o noua viata/ luând înfatisarea unui câine care va sta de paza la temelia timpului...” Din „asteptatele apocalipse” (mentinam cu respect ca substantivul mereu invocat nu înseamna dezastru, ci viziune, revelare a Adevarului absolut) autorul selecteaza semne ale unei iremediabile tristeti: „boala molipsitoare”, „Crahurile”, „somaj”, „Flagelul social” cu dezvoltari seismice – notate cu scrupulozitate: ”Bancile devin doar reclame luminoase ... ”; „naivii se roaga în genunchi la tiparnite ... ”; „gulerele albe taie la/ sânge tot ce misca ... ” Exista însa vreun remediu? Dl. Ioan V. Maftei, care adesea invoca Providenta, se lasa totusi îndatorat unei explicatii eliptice de spirit crestin: „Dar iata, ca la orizont/ se arata o luminita mayasa/ care ne anunta ca toate aceste/ suferinte vor lua sfârsit ... ”
Credem ca poetul ce se considera (prin titlul plachetei D.sale) „Aproape de rug” recunoaste si regreta semnele înstrainarii de dreapta traditie. Am asteptat – fie si o scânteie – din acel salvator de suflete „Rug Aprins” în jurul caruia îsi rosteau versurile mari constiinte ale artei si ale rezistentei românesti prin cultura: doctorul fara de arginti Vasile Voiculescu, ieroschimonahul-poet Daniel Sandu Tudor, marele diortositor al Bibliei, poetul si dramaturgul bartolomeu Valeriu Anania. Asadar, modele avem iar trecerea timpurilor le sporeste valoarea.”Iubirea dupa care tânjeam, definita poliedric dar monocord de scriitorul Ion V. Maftei, are cu adevarat un temei numai daca sporeste”tainele lumii”. Altfel, cartile de dragoste ar trebui sa se constituie doar în raspunsuri la interogatia mascata de pe coperta unui foarte mediatizat autor: „de ce iubim femeile”. Am aflat (o spunem cu o anume bucurie) versuri care pastreaza înca acel timbru celest al iubirii ocrotitoare. Fara ea, ramânem, cum zice poetul Maftei „într-o singura aripa ... ” Iata iluminarea din „întunericul boreal!”