CRONICÃ LITERARÃ

„O punte lirica”
Sterian Vicol, „Memoria lui Femios”, II, Manuscrisele lui Terian, Editura Timpul, Iasi, 2012, 216 pagini (Coperta: Florin Buciuleac, grafica: Gheorghe Enache)

„Prin bezna ma-nalt” – scrie distinsul poet Sterian Vicol întrebându-se: „cui sa spun, ce sa-i dau de veste/ când eu însumi doar iluzia strabat?” Întâmplarile care sustin „puntea” ce apropie/desparte vârstele (în mai scriitorul a intrat sub ocrotirea seducatorului heptagon transfigurat de simbolul perfectiunii) nu l-au departat de basmul fiintei. A cunoscut (cum rezulta din prima parte a „Memoriei lui Femiors” (microroman autobiografic, 2011) lumea fenomenala s-a bucurat desigur de „steaua de furat”, a citit si a scris la „cartea cu oglinzi”, a purtat pe brate iubiri inocente si iubiri ideale, iubiri de biblioteca (expresii ale imposibilului), s-a rotit, în utopia timpurilor, printre sclipitoarele itinerarii labirintice. Acum paseste victorios peste monotonia anilor „epici” pe care-i lasa în urma. A descoperit „fortareata naturala, o prelungire a utopiei” (cum spune Mircea Eliade) a vremelniciei. Orizontul nu e numai vis, ci si „pamânt pietrificat ” ale carui „galerii sfarâmate” ranesc zborul vulturilor plasmuiti din adoratie pentru iluzoria fericire. Cel ce a cântat la „harfele grâului” nu e un învins: staruie sa afle „celesta gradina unde mierla cânta pâna hainele negre putrezesc”. Dar, dintre razvratiri si rasturnari, dintre nostalgii si ambitii, dintre remuscari si prefigurari simbolice – se iveste si creste sunetul ce însoteste trecerea reptilei Thanatos, a „sarpelui fantastic” (metafora pe nedrept-uitatului mare liric Mihu Dragomir al Brailei”. E o vietate pagâna (precum toate greselile nemarturisite), „un sarpe prelung pierdut printre ziduri ”. Poetul îsi aminteste poate de eminescianul „ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este”. (Într-o inspirata sectiune a cartii, „Jurnalul regasit”, este evocata – de la fata locului – poezia venetiana care „izbeste-n ziduri vechi, sunând din valuri”). Însa acea lume a disparut fara a fi aparata. S-a scufundat împreuna cu Euridice multiplicata odata cu strigatul sfâsietor al absentei. Ar fi nepotrivit sa le atribuim însusirile lui Orfeu tuturor celor ce s-au dovedit, dincoace de mituri, nepriceputi sa îsi salveze himera iubirii. Ne aflam deocamdata destul de departe de pragurile bolgiilor; le putem intrezari însa: o „groapa taiata geometric adânc în pamânt peste alta groapa...” Ar mai fi de aflat natura marii poezii („corabia batuta în cuie de lemn”). Iata-l însa pe septuagenarul hidalgo, pelerinul moldav, purtând în dreapta „lumânarica Domnului” (glicina autohtona a hoinarilor). El deschide – înca odata – portile de azur ale cautarii de sine.
Dupa trecerea probei epice (partea I a cartii recupera experienta încarcata de sensuri ontologice a explorarilor existentiale), „gâlceava înteleptului cu lumea” se apropie de himera poeziei. Regretatul Laurentiu Ulici observa ca poezia lui Vicol „e puternic vizualizata, cu abundenta de metafore si o gesticulatie ampla, încarcata uneori de grandilocventa si pretiozitate...” Criticul se referea desigur la „coaja” poeziei. Ea are însa si o valenta de spiritualizare pe care o rasfrânge asupra „noii” lumi, aproape împietrita. Daca am proceda precum cronicarii comozi, am reproduce, titlu lânga titlu, aproape toate lucrarile poetului. Scoala clujeana careia îi apartinem era sensibila însa la expresia conotatiilor, la arhitectura sonora, la contrastele semiotice. Îi ramânem credinciosi!
Cartea de fata, considerata de autor „o punte lirica înspre a treia Carte (poezie-proza), ce va rotunji etapa de maturitate din biografia si opera unui „saptezecist ” care putea fi „optzecist”, modernist, postmodernist etc.” (p.5) reuneste acele fire de urzeala transparenta ce vor sustine fara îndoiala misterul existentei lui Sterian Vicol. Iata ca livezile de altadata s-au ravasit (graficianul Gheorghe Enache a avut în texte un bun punct de plecare, figurând însa si trunchiurile salciilor batrâne ce agonizeaza pe malul drept al Dunarii”. Iubirile legendare explica o voluta frenetica a vârstei poetice. Acum ele populeaza diorame în care spiritul se dedubleaza. „Maria arcuita parea/ taiata¬ntr-o oglinda grea de argint”. „Ziua aleasa pentru trup” are ceasuri pitagoreice carora li se cirsumscriu „înfloritura carnii”, „lighioanele trupului”, „fetia..” acelor „copile cu pletele-n alge”, delicatetea tragica a chipului cu profilul „frumos de lebada oarba”. Cu o multime de muze poetul sfâsie „camasa noptii”; considera totul „o sfânta aventura ” care se lasa totusi cuprinsa de foile cartilor sale, ar vrea, lânga icoanele parintilor iluminate de dor, sa mai povesteasca aventura bobului de nisip care duce pe „umeri” figurina” de ceara a unui întreg mileniu. Asteapta sa se linisteasca umbrele care taie „cimitirul în doua/ cu verdele cararii...” Sa fie acesta ceasul în care „sâmburii putrezesc/ în cuvinte nerostite”? Îsi cheama un prieten plamadit din acelasi lut ceresc al Moldovei, povestitorul cu har Lica Rugina, cel care „singur si-a purtat mormântul...” Îi calcam pe umbre, linistiti.
Cândva tata îl învatase sa paseasca peste podul ultimului tarm. Si-o aminteste pe mama „în mijlocul bisericii” din sat sau deîmpreuna cu celelalte maicute cazând peste morminte cu lacrimi, tragând „cuiul ruginit de pe cruce”. Ne pregatim sa plutim, fiecare cu „echipajul” sau de umbre arse, cu o „corabie-icoana/icoana-corabie” ce simbolizeaza, ca într-o celebra „lectie despre cub”, unghiul în care se va arata „steaua care nici n-a rasarit...”
Cartea lui Sterian Vicol are valoare incontestabila. Ea probeaza nobletea limbii române (atât de primitiv agresata de purtatorii de fanioane ultramoderne), o noblete înteleasa doar de „doamna noastra singuratate”, de ploile care azi seamana cu o „ninsoare plângând” dar mai ales de catre poetul care, scriind, „taie cu ochii hartile norilor...”