ÎNSEMNÃRI DE LECTURÃ

Valentina Teclici: „De la imposibil la posibil”

Cartea de poezie a Valentinei Teclici, „De la imposibil la posibil”, editie bilingva româno-engleza (traducerea îi apartine autoarei), a aparut, recent, la Editura „Oscar Print” din Bucuresti. Înainte de a o prezenta succint, sa amintesc ca precedentul sau volum, tot de versuri, „Gioconda nimanui”, cât si cel, abia publicat (intitulat „Oglinzi”, scris împreuna cu Violeta Ionescu, volum pe care înca nu îl am în fata, desi îi cunosc continutul) atesta faptul ca autoarea are ceva de spus în poezie si o face din ce în ce mai apasat. În volumul de fata, se observa limpede promovarea unei lirici profunde, marcate de acele greu de definit zbateri de suflet, specific feminine, as zice, pricinuite de stari diverse, ipostaze pe care îndrazneste sa le si marturiseasca: „Lasa-ma sa-ncalzesc inima/ Lânga tacerea mâinilor tale!/ În suflet aud/ Caii singuratatii venind.../ Lasa-i sa tânjeasca/ Lânga neliniste,/ Sa mearga domol/ Pe poteci solitare/ Adulmecând timpul bolnav/ De neîntoarcere.” („ Caii singuratatii ”).
Volumul are 25 de poeme, aproape toate dedicate unor prieteni. Este multa dragoste în versurile Valentinei Teclici, un erotism curat, limpede, tulburator, precum în poemul mai amplu, de mai jos: „Poteca pe care visez/ E presarata cu pulberea lunii./ Calul pe care zbor/ Manânca jar din palma soarelui./ Dragostea cu care te-nvalui/ E vie ca respiratia pamântului./ Dragostea cu care ma ocrotesti/ E adânca precum radacina oceanului./ / Port praf de luna/ Pe palme, talpi si-n suflet,/ Tot ce ating e idee si forma./ Haturile calului meu/ Devin flacari în mâinile mele./ Respiratia mea e pretutindeni/ Jar si cenusa,/ Aripa albastra de fluture/ Atingând infinitul.// Fiecare din noi e pretutindeni/ Si pretutindeni e în fiecare din noi./ Nicaieri e doar un cuvânt/ Similar cu aici, acum si pretutindeni/ Sau poate ca este ochiul conexiunii/ Din tesatura Universului/ În care suntem îngemanati.” („Pretutindeni si nicaieri – sotului meu, Robert ”.

Fara a subestima lirica feminina de azi, în parte marcata si de motivul iubirii, insistam asupra prezentei acestuia în poezia Valentinei Teclici, fie si pentru un motiv absolut obiectiv: între versurile ei, cele din ultimele trei carti, si noi, cei care le citim, se asaza câteva mii de kilometri, mai exact distanta dintre Noua Zeelanda (unde locuieste poeta) si România. La ora când scriu aceste rânduri, stiu ca poeta (care este membra a Uniunii Scriitorilor din România, asociatia Bucuresti) este programata sa-si prezinte la Târgul international de carte „Axis Libri” de la Galati, editia mai 2013, volumul „Oglinzi”, amintit mai sus. Pentru ca mi-a parvenit pe net continutul sau, anticipez ca lucrarile proprii din aceasta foarte recenta carte întaresc cele afirmate mai sus. Asa ca voi cita doar un fragment din poemul «Una cu Oceanul». De prisos sa va reamintesc ca între tarisoara noastra, patria natala a Valentinei, si pamântul care a adoptat-o, Noua Zeelanda, se interpun cel putin doua oceane si mai multe mari. Le survoleaza acum gândul ei frumos, încredintat tiparului. Iata fragmentul promis: «Pe altar înalt de valuri înspumate/ Iubirea si ura se nasc îmbratisate./ Soarele se priveste-n ochi/ În sufletul imens al Oceanului./ Binele si raul se dueleaza-n adânc/ Cu spada întunericului./ Adevarul si minciuna sunt în etern conflict,/ Ca razboaiele lumii.// La picioarele mele, Oceanul se-nchina./ Vulcanii irump, se cutremura Luna./ Moale, lutul fiintei mi-e modelat de apa./ Viata si moartea, eterni îndragostiti,/ Îsi scot mastile si se saruta./ Pescarusii traverseaza curcubeul/ Domol, cu apa vie în cioc.» Si în poemele de ultima ora ale Valentinei Teclici se pastreaza, cred, încarcatura de metafora, cu întelesuri si subîntelesuri specifice liricii bune, balansul între vis si luciditate, cu teama (reala, dorita) de a aluneca pe deplin, cu totul în lumea greu de definit, dar atât de frumoasa, a poeziei interiorizate, lume în care mintea se supune (cu adevarat?) inimii.