POETI DUNÃRENI

Maria Cogalniceau
(Braila)

Sufletul-puscarie
Sufletul meu – o biata puscarie ancestrala
cu dormitoare strâmte si ziduri darâmate
în care-si ispasesc pedeapsa lor pe viata
toti condamnatii la visare
si singuratate...
s-a surp se strica
s-o las mi-e frica
ca vine Domnul
si o ridica...!

Imaginea lumii
Viata-n oglinda, destrabalata,
Viata pururi pe dos
Cum retina, plapânda, rastoarna lucrurile
Cu josul în sus
Si cu susul în jos...!

Cu aripile îndoliate
Dar eu sunt numai un poet batrân
si descreierat
zborul meu s-a ofilit demult, aripile
mi-au fost incendiate cu benzina de vals vienez
si crizanteme Molotov
nici macar n-ar fi trebuit prea mult ca sufletele
îngerilor nevinovati
sa scrie ele, în locul meu, aceasta pagina
care, pâna la urma si pâna la urma,
tot alba ar fi trebuit sa ramâna
nici macar otrava aripilor îndoliate
de prea multa calatorie în albastru
n-ar fi putut sa ne fie
vis de neant si dor
de vesnicie
si nici macar, nici macar
adevar spânzurat într-un templu de var...
dar eu zac totusi pe-aici pe aproape
si va veghez cu iubire de floare
îndoliata
si sunt numai cenusa albastra a celui ce-a fost
si – ar fi trebuit sa mai fie odata
o singura data!

Floarea pastelui

Floare din alb,
floare din galben,
scrisa pe cer
lânga cruce cu drag,
Floare din umbra,
floare din drum
dusa-n biserica
‘n litanii si fum,
În Olymp cascade
Semn din cununa
spin fraged de sus,
cazut de pe fruntea
Lui Iisus,
- Floare de Paste
Floare de Paste,
te-asez pe inima,
ma recunoaste!

Padurea îndoliata
Toata padurea e-mbracata-n doliu
Si zi si noapte peste-acest lintoliu
cioporul alb de nori, blânde mioare
e-n cautare dupa-acel pastor,
bocit de-ntreaga fire si de mama.
Îi vad si fluierul si traista
cazute-n ierburi, ‘nalte, neumblate
decât de sora vietii, Doamna Moarte.
Când tace fluierul si-ncepe vântul
balada-mi adânceste gândul;
din râpi, din jgheaburi înnoptate
doar învia-va cel rapus de moarte.
Aud la Nifon zbieratul de oi
ca-n toate locurile de la noi
unde-a pierit ciobanul subtirel.