INTERPRETÃRI CRITICE

Philemon si Baucis si Concert Melancolic
doua volume de poeme de Vasile Burlui

„În secolele V si VI se statornicise obiceiul ca un numar de atenieni din societatea buna sa se adune, serile, în casa unuia dintre ei, sa ia masa împreuna (deipnou)... si, în sfârsit sa se astearna pe baut, syn¬pinein, de unde si numele de symposion. Dar nu oricum, ci dupa un anume ritual sau protocol pe care îl si fixa symposiarhul ” (studiu introductiv de Petru Cretia la Banchetul de Platon, Editura Humanitas, Bucuresti, 2011)
Ei bine, symposiarhul acestor doua volume de betie a cuvintelor, versurilor/rimelor, strofelor, poeziilor – Philemon si Baucis si Concert Melancolic – este „capetenia banchetului, maestrul de ceremonii”, adica dl.prof.univ.dr. Vasile Burlui. Autorul si-a pus în palma cititorului întregul sau suflet dedicat pâna ce nu va mai fi (si Dincolo) sotiei sale care, artista fiind, cânta într-o lume a stelelor pe care poetul o simte ca fiind aievea: De aceea a si notat, ca subtitlu al volumului Philemon si Baucis, „Poeme pe care le-am scris împreuna înainte si dupa ce ai plecat ”.
Scoase în conditii grafice cu totul deosebite la editura ieseana „Apollonia”. Ambele volume se bucura de o inspirata grafica semnata cu Liviu Smântânica. Se vede faptul ca, înainte de a pune mâna pe creion, a citit versurile, pentru ca desenele sunt adaptate fiecarei poezii.
Profesorul Vasile Burlui este la prima (dubla) manifestare în lumea publica a poeziei, dar se observa de departe ca are suflet de poet si verbul bine strunit sub penita.
Versurile celor doua volume sunt centrate în cea mai mare parte pe marea iubire a vietii: sotia si mama copiilor sai, soprana profesor universitar doctor Ana Burlui plecata prea devreme în „ Vacanta cea de pe urma ” (vol. Philemon si Baucis): „ Sa pregatesti, te rog, bagajele din vreme,/ Ca vom pleca în Orion, pesemne!/ Sau, poate, vagabonzi prin constelatii/ Supusi la ale Universului tentatii.// Ne-om odihni la scara planetara/ Acoperiti de pulbere stelara./ Sa iei cu tine zâmbetul tau cald/ Si rochia de vara cu al sau fald. ”
Autorul este convins ca se va întâlni în marele „Dincolo” cu dragostea vietii sale pastrata icoana vie dupa ce n-a mai fost. De altfel se simte din poezii ca anii petrecuti împreuna în aceasta lume au fost exemplu de devotiune si dragoste pentru cei din jur, pentru tinerii carora le-au fost dascali universitari si, mai cu seama, pentru cei doi copii ai lor.
Momentul marii despartiri, marcat prin slujba religioasa destinata celor raposati, a ramas definitiv si dureros imprimat în sufletul poetului. Exemplific din acelasi volum Philemon... cu poezia „Ascensiune” – prohod la biserica Barboi: „Parea ca din icoane au coborât toti sfintii/ Si ca-n odajdii albe se adunau parintii/ Lumina coborâse între altar si naos/ Iar tu pornisesi, parca, sa te înalti în haos ”. Cred ca gândul celui ramas sa plânga lânga cosciug se duce mai degraba în acel „chaos” stelar al lui Eminescu din „ Luceafarul ”.
În volumul Concert melancolic, alaturi de imensa durere provocata de disparitia celei dragi, am remarcat si alte teme. M-as referi la una scolastic intitulata „poezia de revolta sociala” dupa cum ma învata doamna Maria Debren, profesoara mea de româna din Liceul Militar „Stefan cel Mare”. Am ales „Caderea Romei”, o alegorie critica, dura chiar, la adresa clasei politice românesti care face orice poate mai rau împotriva propriului popor, pe care l-a spoliat, aducându-l în sapa de lemn. Roma este, de fapt, România. Domnu’ Basescu, domnu’ Boc, domnu’ MRU, doamna Udrea, cumparati cartea (n-o furati!) si puneti mâna si cititi „Caderea Romei” din care va redau fragmente, doar pentru a va stârni curiozitatea: „Când totu-i de vânzare si totul are un pret/ Nimic nu mai rezista din ce era maret./ Privesc cu neputinta cum pe- un sfârsit de leat/ Eterna mea carte e scoasa la mezat... ” Nu-i asa ca va fuge gândul la Rosia Montana, Cupru Min, Petrom, gazul de sist de lânga Bârlad? Si încheie dl. profesor pe tonul lui Eminescu: „Unde esti tu, Tepes Doamne/ Ca punând mâna pe ei... ”, dupa cum urmeaza: „ Cruntul Alaric patrunde în cetate/ Dar, vai! Ostasii Romei refuza a se bate!/ Eterna Roma moare sub spada de barbar/ Dar spre uimirea lumii, ea va renaste iar/ De-aceea, când cu teama evoc pe regele Alaric/ Ma-ntorn plin de speranta si-n taina eu îmi zic:/ Mai ada, Doamne, înca o data vizigotii,/ Caci ne sugruma tara minciunile si hotii!” Eu sunt mai putin optimist decât poetul: nu sugruma tara acum si-n veacul veacului. Amin!

Aceste doua volume merita cautate în librarii si în biblioteci.