INVITATUL PORTO-FRANCO

VASILE BURLUI*

CÂND VOI PLECA
Când voi pleca,
Sa nu ma cautati în apele statute,
Ci în izvorul limpede din munte.
Nu ma gasiti prin stufarisuri si namol
Ci prin tariile din ceruri dând ocol.

Când voi pleca,
M-oi scufunda grabit în Visul Neales,
În vârf de stâncarii voi adasta ades,
Caci voi zbura spre neanturi cu vultúrii,
Neîncatusat si slobozit de patimile urii!

Când voi pleca,
Ma voi gati de drum în dimineata,
Topit în aburul plecarii si în ceata
Si potolit în armonia lui Florar,
Ma veti vedea în visuri tot mai rar.

Când voi pleca,
Furat de armonii celeste si arpegii,
Purtând toiag si traista ca pribegii,
Voi risipi duios, cu glas încet,
Cuvinte dintr-un cântec de poet.

Când voi pleca,
Pierdut pe bolta-n licariri de stele,
Ratacitor si cautându-mi visul printre ele,
În seara diafana, pe când oprit din mers
M-oi spânzura de ramul unui vers!

MIGRENE DE TOAMNA
Migrenele pulseaza pe la tâmple
Si-mi rascolesc rarunchii cu cruzime
Iar sufletul de îndoieli se umple
Si ma trezesc pe strada în multime.

A venit toamna iar pe strada mea,
E toamna în orasul cu flasnete,
Mi-am agatat durerile de-o stea
Si disperarile ce stau ca sa ma-mbete.

Migrenele de toamna ma apasa
Când gestica e lenta si bolnava,
Un gând ascuns în asfintit ma lasa
Si visele îmi poarta catre slava.

În parcuri oameni fara capatâi
Se zgribulesc sub burnita înceata,
E vremea sa ma-ntorc la gândul cel dintâi
Si sa-mi amân decesul pe-altadata.

NISTE COPII, POETII!
Niste copii, poetii, nerasfatati de soarta,
Sa-si teasa razvratirea în hohote de cânt,
Cersesc lumina lunii tragând a Lumii Roata
Si scotocesc prin stele sa-ti caute Cuvânt!

Copii cu par carunt chemati din Hiperspatii,
Calatorind imberbi, pe raze de lumini,
Pe Crucea Lumii sunt rastigniti în gratii
Si condamnati sa sape Celestele Fântâni.

Îi întâlnesti adesea pe Caile Lactee,
Pe-ogoarele Luminii scurmând cu-nversunare
Cultivatori sisifici de-Astrale Orhidee,
Îngenunchiati, dar mândri, sapând la lumânare.

Când pasarile-zeu le mistuie rarunchii,
Se scalda-n zori în licariri de stele,
Îsi scrijelesc în stânca cu-nsângerate unghii
Povestile visate scaldate-n lacrimi grele.

Iar seara, obositi când se întorc spre casa,
Camasile sperantei le-atârna-n cornul lunii,
Luceafarul de seara spre asfintit se lasa,
Iar ei asculta soapta în care plâng gorunii.

Niste copii, poetii, nerasfatati de soarta,
Sa-si teasa razvratirea în hohote de cânt,
Cersesc lumina lunii tragând a Lumii Roata,
Si scotocesc prin stele sa-si caute Cuvânt!

OSÂNDA
Ce ceturi negre-n noapte te-au ascuns?
Prin ce hatisuri încurcate ai patruns?
În picatura noastra de lumina
Te-ai strecurat vicleana si straina!

Care celula-n taina razvratita
Ne-a osândit în clipa cea cernita?
Lantul carui cromozom s-a sfarâmat?
La care ceas stelar s-a întâmplat?

Care enzima lacoma, haina si perfida
S-a furisat târziu, prin ce firida?
Ce receptor viclean la ceas damnat,
Prin ce membrane a adulmecat?

Si savârsind cumplita ta osânda
În care întuneric te-ai oprit la pânda?
Ce haos blestemat te-a zamislit?
Cu ce cruzime oarba ai lovit!

Sfârsind amar un vis imaculat
Ai navalit pe care drum întortocheat?
Sau, poate, biete astrele nebune
N-au reusit din traiectorii sa te-adune?

Iscata din durere, plâns si haos
Ti-ai pripasit culcusul înspre naos.
Si ofilind sub ger corola cea plapânda
Ne-ai pus sub cruce la raspântii ca osânda!
Pietrarie, la echinoctiul de primavara 2013

PLÂNSURILE LUI IEREMIA
Motto: ”... s-a departat de la mine
Cel ce trebuia sa ma mângâie...”
(Ieremia, 1-16)
Se-ntâmpla în noptile cetoase fara luna,
Când volburate gânduri din neguri se aduna
Din cerul mut sau poate din adâncuri
S-aude scâncetul cutremurat de plânsuri.

Iscat, poate, din maruntaie, din pamânt,
Din vaietul de paseri, ori leganat de vânt,
Din freamatul de frunze, poate din iarba cruda,
Scrîsnit încetisor ca nimeni sa-l auda.

Venit din colturi departate, din astri muribunzi
Zadar încerci sa-l afli si-n taina sa-l ascunzi
Adesea poticnit sau agatat de-o stea,
Nimenea în noapte sa-l afle nu mai vrea.

Din Varsator venit, ori strecurat prin spatii
Un plâns tacut purtat prin constelatii,
În Nebuloasa Helix, Ochiul lui Dumnezeu
A lacrimat si el si-a plâns cum plâng si eu!

Ascult cu resemnare în fiecare noapte,
Nedeslusind chemari ascunse între soapte,
Îmi suna în ureche si-n carnuri tot mereu –
Sunt, Doamne, plânsurile sufletului meu?!

PARIS
Doi poeti joaca tenis
În Place de la Concorde,
Linia orizontului
Îmi strapunge ochiul

Cu turla de la Sacre Coeur.
Parisul se întoarce catre mine
Purtând piciorul de lemn.
Boc! Boc! Pe lespedea

De la Domul Invalizilor,
Boc! Boc! Sub bolta
Arcului de Triumf.
Boc! Boc! În Piata Bastiliei.

Gânduri subliminare
Se amesteca în cutia
Din care cineva
Scoate biletul câstigator.

Pâna unde?
Pâna când?
Pâna ce?
Noaptea spala

Stelele cerului
În apele Senei.
Ma întorc
Cu fata spre plus infinit.
Ce albi si ce frumosi sunteti!

POVARA UITARII
Dureros s-a asezat între noi Timpul
Si râul acela cu mal mocirlos.
Ca un vultúr cu aripi albastre, Anotimpul
Tristetilor noastre ne-a sfâsiat nemilos.

S-au asezat între noi cerberii vazduhului
Urlând spaimântosi în nopti fara luna,
Culegând lacrimi amare din negura duhului,
Furisati când vraja ispitei încerca sa apuna.

Luntrasul, luntrasul încotro o apuca?
Banutul de aur îl arunc peste ape,
El singur povara nu poate sa duca,
Durerea ramâne în suflet si-n cuget sa sape.

Vâscoasa, meduza uitarii cu bratele sale
Se-ntinde între noi înapoi si-nainte
Si fiece clipa trecuta s-aseaza în cale
Vise si dor se topesc în trecutul fierbinte.

Dureros se aseaza între noi si Timp si Uitare.
Se mistuie în vazduhuri mirabile cânturi,
Eu însumi astept în zadar pe carare,
Siderat, privesc cum te pierd în adâncuri.