Porto-Franco

Virgil Panait - poetul in glisaj aforistic

Ionel Necula

Rubrica: Cronici amicale  /  Nr. 137/2007

CRONICI AMICALE

Virgil Panait - poetul în glisaj aforistic

De ceva vreme, împart cu Virgil Panait drumuri lungi de Bacau - ca membri ai aceleiasi filiale scriitoricesti. Împartim acelasi habitaclu automobilistic si sporovaim de unele la ducere si de altele la întoarcere. Trancanim ca sa treaca timpul.
Ne respectam punctele de vedere, desi, în ceea ce ma priveste multe din atitudinile lui ma enerveaza si ma ulcereaza prin tezismul lor desuet. Stiu sa re¬spect opiniile confratilor, dar în subconstient s-a instalat, vrând-nevrând o rezerva, o prudenta, o îndoiala.
Acesta e omul, traitorul în imediat, dar scriitorul, cel ce da seama de fenomenologia trairii este altceva. Scriitorul priveste lumea si viata din pergola unui alt azimut si din înfiorarea unei alte perspectivari.
Cartea lui Virgil Panait, cu un titlu imposibil, "De ce avem dreptul sa-l dam în judecata pe Dumnezeu" (Editura Andrew, Focsani, 2007) are multe similitudini cu volumul lui Theodor Codreanu, aparut cu ceva timp în urma, "Fragmentele lui Lamparia". Este o carte de idei fracturate, de aforisme, de maxime si cugetari esentiale - gen cu mare trecere de la presocratici la Rochefoucauld si la Shopenhauer.
Poetul Virgil Panait încearca si el subtilitatile genului fragmentat si nu se poate spune ca n-o face carbonic, galvanic, glazurat si cu toate semnele întelepciunii la cheie. Se stie ca autorii recurg la travaliul gândului fragmentat dupa cumularea unei experiente de viata, la o vârsta a senectutii. Nu este o regula. Multi autori au cochetat cu exigentele genului aforistic la vârsta marilor elanuri creatoare si în paralel cu lucrarile reprezentative; dar la fel de multi autori au descoperit exigentele genului aforistic târziu, dupa epuizarea celorlalte resurse scriitoricesti.
Virgil Panait este un autor tânar (si prolific), care n-a considerat necesar sa astepte vârsta senectutii pentru a-si arata aptitudinea de a gândi aforistic, in maxime si cugetari. La drept vorbind, aforismul este o opera nedezvoltata, o opera ramasa în stadiul intuitiei si se poate reflecta lumea asa cum un bob de roua poate reflecta universul. Pentru George Bernard Shaw, bunaoara, aforismul reprezenta osatura lucrarilor sale

dramatice. Conceput sub forma paradoxala, el alimenta rasturnarile de situatii si faceau deliciul spectacolului scenic. Modalitatea s-a pastrat si-o putem întâlni la toti autorii de aforisme de la noi. Numarul lor a devenit asa de mare c-ar putea legitima un gen distinct al creatiei literare. Am amintit mai sus de Theodor Codreanu, dar si C.D. Zeletin, Vasile Gavrileanu si înca multi altii continua o îndeletnicire caruia Blaga îi conferise maiestate, excelenta si rigoare oximoronica. În Tecuci, dupa Ghica Vasile, care a dat peste bord toate ratingurile de popularitate, au aparut o avalansa de cugetatori ocazionali, dornici sa dobândeasca si ei gloria de carturar local. Amintesc aici pe Costica Oanca, pe Vasile Sevastre Ghican, a caror productie nu se ridica nici pe departe la performanta modelului lor.
Exista mai multe modalitati de a realiza aforisme. Calea cea mai productiva pare sa fie cea a paradoxului, asa cum l-a definit G.B. Shaw - o parere care se deosebeste de cea curenta si uneori vine în contradictie cu bunul simt. De aici provine si implicatul ironiei, a tendintei de a lua în raspar întelesurile acceptate unanim ca statornicite definitiv. Sarcasmul nu este strain de exercitiul modului ponens si polens din logica aristotelica.
Dintre mijloacele principale de constructie a aforismului, cea metaforica, prin care adevarurile vechi si recunoscute sunt reconfirmate prin transpunerea lor într-o partitura transfigurata, pare sa aiba o anumita prioritate. Destul de frecventa este si calea batatorita a comentarii unor prescriptii morale cu valoare de postulat, dar sunt si multe anunturi celebre sau ocazionale reluate sub forma unor comentarii concise, reduce la sâmburul întelesului lor genuin si propuse ca îndreptar, ca norme de conduita si comportament, referentiale pentru viata comunitara.
Virgil Panait s-a încercat în toate modalitatile de slefuire a gândului concentrat. Multe din aforismele sale îl au în centru pe Dumnezeu, cum arata si titlul si n-as zice ca toate acestea ne gasesc într-o ipostaza partizanala. Sunt în lumea aceasta si probleme cu care nu e bine sa glumim. Dumnezeu, religia, credinta stramoseasca sunt probleme tabu si nu trebuiesc luate în raspar numai asa, din dorinta de a soca si de a lua în raspar ceea ce lumea a admis din totdeauna ca lucru statornicit definitiv. Cunosc maniera postmodernista de repudiere a reperelor bine întelenite în constiinta publica, dar excentrismul trebuie sa aiba o limita. Avea dreptate Dostoievski, daca Dumnezeu nu e, atunci totul..

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR