FILE DE ISTORIE LITERARÃ

“Procesul calomniei”
Pentru fapta rasplata si napasta pentru napasta”

Sunt ultimele cuvinte pe care le rosteste Anca – eroina dramei Napasta de Ion Luca Caragiale – la caderea cortinei (Premiera, 8 februarie 1890, Teatrul National Bucuresti), piesa laudata, dar si criticata: „o adevarata napasta a dramei”.
În limbajul curent, cuvântul napasta înseamna „mare nenorocire, pacoste, acuzatie, calomnie”, tragându-se dintr-un termen slav cu sensul de bir/tribut, în evul mediu, platit obligatoriu în bani de locuitorii unei asezari în contul fugarilor înregistrati anterior de Visterie.
De la Procesul Caion – Caragiale desfasurat, în Bucuresti, în doua instante, în anul 1902, Primavara (12 martie) si Vara (11 iunie), supranumit „Procesul calomniei”, în care s-a pus problema plagiatului dramei Napasta, mai întâi, dupa un autor plasmuit, apoi, dupa lucrarea Puterea întunericului, Caion fiind aparat la recurs de patru avocati, balanta Zeitei Dreptatii (legata la ochi) înclinându-se, când într-o parte, când în cealalta, sentintele ajungând divergente, „napasta” a cazut pe amândoi împricinatii. Caci de la articolul semnat cu pseudonim (Podeanu), titrat Rastignirea lui Caion („Moftul Român”, nr.5, 29 aprilie 1901, p.6, rubrica „Tribuna libera”, cu o nota: „Redactiunea nu raspunde de cuprinsul acestei rubrici.”), s-a declansat procesul în instanta si nu în presa, Caragiale neasumându-si responsabilitatea publicarii zeflemelei, desi el era proprietar-director al revistei.
Tratatele de istorie a literaturii române, biografiile/ monografiile dedicate vietii/operei lui Ion Luca Caragiale nu prezinta însa adevarata fata a lucrurilor de facto et de jure, ci îl protejeaza pe marele scriitor, în dauna preopinentului, în numele artei sale literare geniale, de parca, în ceea ce îl priveste ca om în societate, nu ar fi fost supus greselilor de fiecare zi!
Textele selectate de noi din presa timpului si antologate într-un corpus documentarum, asemenea altei antologii cuprinzând materiale publicate pe tema Delictul literar: imitatie, copie, plagiat. Istoria negativa a literaturii române. 1882-1937 (Editura Timpul. Iasi, 2011, 404p.), încearca sa elucideze miezul faptelor de acum o suta zece ani, actualizând marturisirea marelui dramaturg înserata într-un cotidian:
„D. Caragiale nu va face recurs contra hotarârei Curtei cu jurati, deoarece dsa crede ca scopul pe care l¬a urmarit, dându-l în judecata pe d. Caion, a fost atins. Dsa a voit sa stabileasca, într-o dezbatere publica, cum ca d. Caion, acuzându-l de plagiat, nu avea nici o dovada în sprijinul acestei acuzari, ca deci aceasta acuzare a fost nefundata. Aceasta s-a stabilit. A obtinut o condamnare a dlui Caion nu putea fi în intentiunea dlui Caragiale, deoarece urmarile ei ar fi fost prea disproportionate fata de greseala comisa!” (Ultime informatiuni, în „Adevarul”, XV, nr.4622, 12 iun.1902, p.3).
Cotidianul în discutie era condus de Constantin Mille (alias Emilian), bun prieten al scriitorului si, în acelasi timp, echidistant, iar luarile de pozitie ale lui B.P. Hasdeu si Nicolae Iorga (dupa ambele instante), la fel de echilibrate/nevitriolante.
Cât priveste plagiatul nuvelei Kir Ianulea (dupa Nicolo Machiavelli), relevat de Romulus Dianu, tratatele de istorie a literaturii române au amutit in corpore.
Nici în jurul plagiatelor Napastei si Facliei de Paste, în lumea Parisului – orasul luminilor, aceleasi tratate si biografii, dincolo de prezentarea lor în presa timpului, n-au rupt tacerea! Mai ales ca era vorba si de drepturile de autor...
În continuarea falsificarii adevarului despre „Procesul calomniei”, cu Caion cazut în dizgratia tuturor istoricilor literari români, asemenea distinctului poet clasic Al. Macedonski, minciuna si dezinformarea prind viata, în 1972, într-o parodie ridicola a Procesului Caion¬Caragiale, dupa un scenariu al lui Romulus Vulpescu. Textul, punerea în scena si momente din timpul spectacolului, le reproducem în acest corpus. La peste un sfert de secol de la înscenarea farsei mentionate, în 1998, Muzeul National al Literaturii Române din Bucuresti reproduce în propria editura, atât textele lui Octav Minar, un plastograf dovedit ca misel, din placheta Procese celebre (Bucuresti, 1924), cât si Dosarul revizuirii recte scenariul lui Romulus Vulpescu, însotit de un Preambul de Serban Cioculescu si Câteva observatii de Constantin Visinescu, jurist.
Cu totii au cazut în capcana mistificatorului Octav Minar. Nici unul dintre ei, nici directorul de atunci al Muzeului si Editurii, Alexandru Condeescu, împreuna cu mezeografii din subordine nu au ajuns la documentele de

arhiva ale procesului din 1902, dar nici la paginile presei timpului, cu sutele de relatari la cald! S-au oprit si au reprodus comentând bâlbâit cele câteva pagini tiparite siret de Octav Minar, bazându-se pe adevarul denaturat/ escamotat al acestuia... curat murdar!
Au reprodus doar momentele din prima instanta a procesului, eludând pe cele din finala, de la recurs, care aplica pecetea Caion nevinovat.
Dar daca numai în cazul I.L. Caragiale ar fi o
asemenea seceta de informatii pertinente, documentate.

Mircea Colosenco

Post-scriptum
În realitate, între Ion Luca Caragiale si Constantin A. Ionescu (Caion), a fost o lupta dura, lipsita de menajamente, o lupta între doua personalitati accentuate tangential si nu în principiu pe temei literar, ceea ce ne face sa consideram procesul închis în anul în care comemoram un secol de la disparitia unui geniu al spiritualitatii nationale.
Grav este faptul ca istorici literari de anume zestre morala continua sa dea importanta fara sens acestei lupte de cocosi orgoliosi. Pe de o parte, nu tine de literatura, pe de cealalta, nici unul dintre duelisti – din punct de vedere juridic – nu s-a dovedit vinovat.
Pacatuisera întru vanitate!
Contemporanii celor doi inegalabili oameni de spirit (între ei) au trecut în umbra procesul pâna la disparitia lui.
Sa le urmam pilda.

...În Istoria sa, G. Calinescu, spre cinstea lui de întelept, pricepând motivatia „procesului calomniei” ca pe o rafuiala între doi indivizi si nu o chestie literara, nici nu l-a mentionat!