Istorie literara

Dimitrie Anghel sub reactivii torturilor rafinate

Întreita dramă de la Tecucel, cu poeta Natalia Negru în prim plan și cu cei doi poeți – Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel ca victime derivate ale nurilor amazoanei din Buciumeni – a antrenat deja, cum se știe, numeroase poziționări și reacții din partea istoricilor literari și a amatorilor de cancanuri. Oamenii acceptă mai greu ideea că sunt în lumea aceasta și drame și tragedii care se petrec prin capriciile destinului, sau prin însăși natura umană, vorba poetului Conachi - slabă ființă și la patimi cu plecare - și nu pot fi explicate printr-o logică sublunară. A fost, desigur, o dramă și mulți, dintre cei ce s-au aplecat asupra ei au mutat vinovăția de la unul la altul, uneori insistând pe imaginea Nataliei Negru, deși, biata de ea, n-a fost vinovată decât doar prin faptul c-a fost frumoasă și c-a stârnit, cum era de așteptat, destule pasiuni și ademeniri printre confrații din breaslă.
Istoria abundă în drame de acest fel și cei ce le-au explorat, nu s-au grăbit totdeauna să identifice purtătorii de vină. Ne putem însă imagina că n-a fost ușor nici pentru poetă să conviețuiască alternativ cu caractere și comportări omenești radical diferite. Ca macedonean, Dimitrie Anghel era o fîre egotică, aspră, posesivă și nu era deloc prea ușor pentru ca unii să se simtă bine în apropierea lui, cu atât mai puțin Natalia Negru care cunoscuse toate nuanțele răsfățului, gingășiei și generozității. Gelozia lui Dimitrie Anghel era așa de prăpăstioasă c-o ținea închisă în casă cu cheia.
Ar fi însă nedrept să facem din Dimitrie Anghel un factor răspunzător de toată tragedia care a cuprins triada Iosif- Negru- Anghel. C-a fost mai sever cu cea care-i va deveni în cele din urmă soție, e adevărat, dar nu se poate spune c-a fost lipsit de maniere, de generozitate, de atenții drăgăstoase și de afectivitate sinceră, Cu ani în urmă, Augustin Z.N. Pop a publicat în revista ieșeană Cronica câteva scrisori trimise de Anghel soției sale, din care rezultă o altă înfățișare a poetului. Pe Natalia Negru chiar a iubit-o – aprig, pătimaș și fanatic, dar și lilian, sincer și cu toate învăpăierile la cheie. (la cheia destinului, firește). Le reproducem și noi, tocmai pentru candoarea și sfâșierile încercate de poet în scurtul lor interval de conivență.
April, 1910.
Un torționar desigur n-ar fi fost în stare să inventeze o mai rafinată tortură. Să-i dai cuiva pe rând mângâierea mâinilor care chemau și întețeau la dragoste; să-i intri imperioasă în suflet dând afară tot ce-ai găsit în el dintr-o odaie molipsită; să-i treci gând urile la etuvă și să-i incinerezi amintirile, să dispui de el cu tot despotismul, ca de un rob ce se supunea cu drag, găsind dulce jugul, ca apoi într-o bună zi să ți le iei toate ca un bagaj de care vei avea nevoie pentru mai târziu și să pleci reeditând poveste struțului de conjugală memorie, lăsându-mă singur, bolnav și neliniștit, în așteptarea unui biet cuvânt aruncat pe hârtie, se poate o mai rafinată tortură?
Și tu așa ai făcut, tu care credeam că ai toate delicatețele unui suflet curat și bun alături de care îmi era rușine să-l dezvălui pe al meu. Am răbdat însă, apoi n-am mai putut și abrutizat de morfină țiŹam telegrafiat crezând că vei înțelege tortura mea. Morfina singură mi-a calmat nopțile de nesomn și amuzat de dânsa cu voluptate. Trupul parcă mi se topea și cu toate acestea gândul rămânea treaz și fix la cutia cu scrisori. Așteptam să se facă ziuă și apoi ceasurile de poștă treceau , doream să se facă noapte mai curând și tortura continua.
Durerile apoi au stat și acum, după toate aceste, trezirea mi se pare odioasă. Mi-i capul greu și gol, un dezgust de mine, de ceilalți și de toate, și abia cutez să mă întreb dacă morfina e de vină sau numai tu de starea în care sunt. Reacțiunea însă e fatală, căci afară e primăvară și toate energiile nu sunt cheltuite în mine. Mitif Scrisoare este adnotată cu creionul de destinatară cu lămurindu-ne că a fost prima scrisoare. Am primit-o la țară, unde toți mă torturau când n- aveau nici o încredere în dragostea lui Mitif – socotind-o ca pe o trecere de vreme în viața mea stupidă.
Puiul meu adorat
Scrisoarea ta a venit ca un răspuns gândurilor mele – o probă mai mult că sensibilitatea mea poate călători mai iute poșta lui Maior Verzea. Ea mi-a dat puțin curaj și încrederea ca să pot îndura absența ta și să pot relua lucrul părăsit. Dacă tu ai înțelege că un cuvânt rău pe mine mă scoate din fire și că unul bun îmi umple ochii de lacrimi și mă poate supune și lega ca un rob, nu mi-ai mai scrie niciodată că mă urăști, ori că nu poți să mă suferi. Trebuie să pricepi că am nevoie mai mult decât oricând de afecțiunea ta, că am fost toată viața un singuratic și că multă energie latentă care doarme în mine fără o îndrumare și fără un scop nu poate fi bună la nimic.
Călăuzit de iubire pot să fiu un devotat tovarăș de viață. Deci dacă e adevărat cum spui că mă iubești, atunci nu răscoli lucrurile rele din mine, nu mă împinge în stupida și improductiva melancolie, nu căuta prin mijloace nedemne de inteligența ta să exasperezi josnica mea gelozie, ci fii bună, prietenoasă și caldă, învață-te fiindcă ai probat totdeauna că ești mai tare decât mine și te învingi și pe tine singură, că uiți minutele rele și resentimentele ce sunt încă vii în tine și să nu-ți mai amintești decât de cele bune... Așa te voi iubi întotdeauna și voi fi fratele, tovarășul și jucăria ta.
Iată ce-ți scriam când am primit scrisoarea ta, și acum mă întreb dacă n-ar fi mai bine să mă dau cu capul de pereți și să isprăvesc odată pentru totdeauna. Ce-ai putut tu să găsești în nevinovata mea bucată? Ce intenții ai citit printre rânduri, pentru Dumnezeu când îți jur că nu am avut niciuna. Ce vrei să scriu când sunt obligat față de angajamentele multiple ce mi le-am luat să inventez zilnic tot soiul de bazaconii. Nu vezi tu că sunt povești ale imaginației mele invadate de toute piece și eu care credeam că-ți fac plăcere! Doamne, puiule cum poți tu să mă chinuiești așa cred eu nu știu ce-aș face ca să te împac și să-ți intru în voie? Ce vrei tu să mai inventez și ce să scriu? Puiule mintea are o margină și apoi se rătăcește – dincolo e negru – și e sinistru.
Nu forța lucrurile căci e păcat de atâta iubire și atâta sârguință pentru a răscumpăra un moment de ușurință. Să mă lovești crud și nu bagi de seamă? Gândurile mele toate nu respiră decât cea mai sinceră dragoste și cele ce încep scrisoarea de față sunt o mărturie vie a celor ce-ți spun. Cum se poate de ieri și până azi atâta schimbare? Eu îți trimit scrisoarea înapoi căci nu vreau s-o păstrez și o cred scrisă într-un moment de aberație. In sfârșit, urăște-mă, lovește în mine cât vrei și cât voi putea îndura, aruncă toate sarcasmele, dar nu-mi fă injuria de a mă crede omul pe care-l descrii. Eu te voi iubi până la sfârșit. D. Anghel.
2 ian.1941
Puiul meu drag,
M-am făcut vinovat aseară de un lucru pe care nu pot să mi-l iert, și care sunt sigur că te-a mâhnit. Te rog dar să uiți indelicatețea mea și de astăzi înainte să cauți să te impui mai mult simțurilor mele nestăpânite, precum te-ai impus și sufletului meu ca ți se supune și te ascultă. Uită dar că sunt de multe ori o triplă brută și crede că sunt încă un animal perfectibil. O castă și frățească sărutare. Mitif
Dragă puiule,
Am ajuns cu bine. Prostiile mele și mai ales ale tale mi se par absolut absurde și fără sens. Fii liniștită și nu-ți mai face închipuiri nebune. Eu persist să cred că vin marți cu trenul de 4. Te îmbrățișez și regret toate prostiile noastre. Anghel.
Puiul meu
Aș dori mâna ta pe frunte, ca atunci când eram sub puterea adormitoare a morfinei, de-abia să o simt și să pot uita de toate cele, căci văd că viața nu se mai poate reface, și că tot singur am să mor într-un ungher.. Până atunci însă voi urma să mă supun capriciilor tale căci te iubesc prea mult ca să mai pot avea o voință proprie.
Voi face deci cum vei vrea draga mea controversă, mă vei iubi cu pasiune prin scrisori și vei sta departe de mine, căci e mai prudent, îmi vei vorbi de patul tău alb ca o spumă, și eu voi spuma de ciudă că eu mă culc singur într-al meu, vei culege flori proaspete și eu voi privi la cele deja uscate în vasele japoneze pe cari nu poți să le suferi și în sfârșit te vei stăpâni de toate câte le dorești ca și mine pentru că așa e bine, frumos și logic. Iar eu voi polemiza cu Coana Natalița de departe nemaivrând contradicția la dornicie, dulcea mea contradicție cotidiană, alimentul meu preferat și indispensabil pentru a putea trăi. Tu nu înțelegi că avem nevoie unul de altul orișicât am căuta să fugim și să ne dezdoim, tu nu vrei să vezi că făcuți ca doi nouri cari dacă s-ar asemăna nu s-ar atrage și n-ar scoate o scânteie, și că atunci când nu ești Jupiter ca să ai toată pirotecnia la dispoziție, trebuie să te mulțumești cu o scânteie.
Nu mă bănui dar, și nu te apăra de mine. Liniștea din jurul tău, umbra nucilor amari, umbra aceea sub care aș dori să stau cu tine ca sub o umbrelă uriașă și să mă cert ca totdeauna pentru a te putea iubi mai mult, te vor liniști și te vor face să mă judeci cu mai puțină asprime.
Eu am urmat să lucrez și voi urma cu toată încordarea pentru a mă ridica în ochii tăi frumoși și a merita cuvintele tale măgulitoare. Polemicile și injuriile violente au curs peste mine după cum am prevăzut și dacă aș fi putut generaliza lupta transformând polemica mea personală într-o polemică de clan și punând lupta fățișă între gazetari și literați – dar la ce bun? Eu mi-am făcut gustul și acum înainte!
Înainte? Unde? Spre necunoscut și spre singurătate! Și de ce nu cu tine, în brațele tale, undeva într-o săhăstrie, unde să miroasă a fân cosit ca în scrisoarea ta drăguță? Pentru că viața e bizară, și pentru că Coana Natalița nu vrea să aibă încredere.
Câteva concluzii. Epistolarul lui Dimitrie Anghel, ca și cel al lui Șt. O. Iosif, este o frumoasă poveste de dragoste - traversată de tot felul de perturbări, și de vifornițe frenante, izvorâte, cel mai adesea din învolburarea simțămintelor puse în act și-n exaltare nereținută de cei doi corespondenți, cu o ușoară debalansare în favoarea expeditorului. Cine citește aceste scrisori nu mai are nici o îndoială că dragostea poetului era sinceră, tumultoasă și nestăvilită. Se considera supus unei torturi rafinate, dar n-o spunea cu reproș pentru că-i cerea chiar el să se impună mai mult simțurilor sale nestăpânite. Era un erotic. Gândurile mele toate, scria, nu respiră decât cea mai caldă dragoste. Era conștient de marea sa gelozie, dar nu o considera prăpăstioasă și-și cerea iertare pentru asta, pentru jalnica mea gelozie.
Un lucru e sigur; nici unul din cei trei scriitori cuprinși în tragica ecuație afectivă nu poartă răspunderea dezastrului și nu poate fi făcut responsabil de dimensiunea eșecului. Așa a vot destinul, să-i înlănțuiască în nefericire și-n veșnicie.