INVITATII REVISTEI

EDUARD FILIP PALAGHIA
(București)

Sonet imperfect
Sonet din sunete-mbrăcate-n gând,
din ritmuri albe, rime-mbrățișate,
ca un solfegiu tatuat pe-un spate
de odaliscă. Tânăr, alb părând,
de-a pururi acoperământ acelui
ce-și înfioară sinele râzând
pe coapsele-i din foc arzând,
acolo, unde plângi și jelui,
în locul unde noaptea se deschide
spre a primim ofrandele mulțimii,
intarsiile tatuajului, sordide,
intimitatea-mpărtășită cu vecinii,
nerușinarea-n care concubinii
se unduie. Sonetul ce desfide...

Rătăcitori
Prietenii mei alunecă pe autostrăzile timpului.
Îi cerșesc îndurare, îl aburcă pe cai putere
și aleargă nebuni pe coridoare
Dimineața, înnd cântece de petrecere,
zei neîndurați ai clipei, cerșesc răsăritul
imaginea apusului care trece.
Din prinosul ce-l primesc
le fur, îngenuncheat
de îndurarea unui chip,
fărâme de viață.
Le strig apoi,
înconjurat de un taraf oacheș:
Bună dimineața!

Izvoditor
Acum aș putea încerca să scriu
pe tăblia patului tău,
Ca un miniaturist berber
care sfredelește Coranul
într-o boabă de orez,
Ca aici a dormit cândva
un bărbat, iuind o femeie.
Și dacă tăblia patului va deveni
Un câmp de orez, flamura verde
Închinată unei nopți de Ramadan,
Voi ști că am gustat din oaza
Pe care am sădit-o
în mijlocul unui deșert neiertător.
Alungat, ca un derviș, rătăcit,
Printre dune și furtuni de nisip
Învăț a zâmbi din nou
La gândul cortului ridicat împreună.

Pascalia
Ce ne mărturisește: “A-nviat!”
Stârnește patimi din Lumină,
renaște-n zbucium de păcat
Ca dintr-o liturghie bizantină.
Cel ce zâmbește Cerului tăcut,
dar mâine-l suduie cu-obidă,
E Om! Și are glas! Nu-i mut!
E poate Sfântul din absidă...
Cel care-și scaldă-n lacrimi ochii mari
Adapă cețurile dimineții.
El strigă Soarelui: Răsari!
Și numai el cunoaște Taina vieții.