PAGINI DUNARENE

Pelinul cu gust de miere


Este așa de greu să retrăiești astăzi, la bătrânețe, anii frumoși ai tinereții, cu parfumul ierbii de acasă, ori parfumul dulceții de gutuie a bunicii, parfumul merelor șovari din grădina primei tale iubiri și parfumul străzii brumate a Galațiului primelor tale zile de școală! Să încercăm și noi astăzi, așa ca o aducere aminte a unui timp prea repede uitat, sau de dragul vremurilor demult trecute și a timpurilor care v-a să vină peste creasta dealurilor Galațiului, ori peste apa Dunării, cu valuri unduind molatic spre maluri și spre apropiata Deltă a Dunării, verdeață lacustră născută aici ca un paradis pământean, un fel de dar neașteptat, însă prețios, făcut nouă, dacilor rămași, un rai care se tot întinde la vărsarea Dunării în Marea Neagră, acolo unde fluviul își încheie lunga sa călătorie de 2 860 km, către „marea cea mare” (1 788 de mile), măsurată riguros de la izvorul său1 din îndepărtații munții germanici „Pădurea Neagră”, din Germania (Schwarzwald), drum epuizant și amețitor, să încercăm spuneam un mic autoportret pe palimpsest, să vedem dacă o-m mai și pute’ bre conașilor, nu-i așe, noi moșnegii, cu ochii noști’iști veșteji, să mai deslușim noi prin noaptea timpurilor, oare ce-o fi fostără p’aci’nainte și ce poate-că o să mai hie în curând? Versurile și îndemnurile molcome și calme ale poetului, acel fin observator al oamenilor, ne îndreaptă spre buna perseverență: „O, câte lucruri au rămas nespuse,/Vechi juvaeruri risipite-n drum!/De unde să le mai adun acum,/ În drum pierdute, pe vecie duse?/M-așteaptă poate altele în cale/ Dar viața merge repede la vale,/Și vremea tot mai iute se prăvale./În evu-n care-antici manuscripte/ S-adăposteau prin chinovii și cripte./Monafii scribi tot așteptând să vie/De prin meleaguri arăbești hârtie,/Rădeau vechi pergamente cu-o custură/Și copiau pe ele din Scriptură;/ Nu scrijălau adânc, să nu le strice,/Și-așa, sub psalmi, trăiau gânduri antice./ Mi-i sufletul ca unul din aceste/Ciudate manuscripte palimpseste;/Șterg scrisul proaspăt și deodată iese/Alt scris, cu slove ciunte, ne-nțelese./O, dac-aș izbuti să le descurc,/La vechile izvoare să mă urc,/ Poate-aș găsi-n adâncul lor pitite/Acele lucruri ce n-au fost rostite! ”2 Fluviul agitat își tot caută frământat drumul spre slobozirea apelor sale de-acum obosite, adunate cu atâta chin. În oglinda lui verzuie și-au privit, uneori mândri de realizarea vieții lor, chipul și probabil frumoasa cucă domnească, mulți dintre domnitorii Moldovei, care au urmat apoi drumul „Ieșilor” pe cea mai importantă stradă a Galațiului, frumoasa stradă Domnească, Ulița Largă a portului, în trapul lin al cailor albi din alaiul domnului, ori privind, cu mâna pusă pe buzduganul domnesc, temenelele potlogarilor și trepădușilor hulpavi și hicleni, tremurând din bărbile „rășchirate” și roșii, obiceiuri ce se mai văd pe aici câtodată și astăzi, după ce turbanul și ișlicul au fost schimbate și ele, sub vremuri mai tulburi și potrivnice de ocupație roșie, cu rubașca și șapca, aducătoare de turbincă, ori, mai nou, cu jiletca și papionul european, fără baston, fără plastron și joben însă, că acestea se purtau doar de gentelmenii cu ștaif, de rasă mai pură, votcagii ponosiți, purtând în mână-un biet castron mov, simbol dogit al milei creștinești, cuprindeau o largă categorie, nou formată, din tipul omului care, parafrazându-l pe inteligentul nostru poet, nemuritorul George Topîrceanu, care-l descria spunând mirat observându-l c㠄 ... de-abia azi, când scrie proză/Se află în metamorfoză./Și se transformă tare greu:/Aspiră-acum la cimpanzeu./ ( ... ) De-atunci, iubitul meu, îmi vine/De supărare și rușine/Să fug... cu coada-ntre picioare/Prin spații interplanetare/ Și să mă mistui în neant./Mă duc... Adio! Salutare! /Să-mi scrii: Uranus, post restant.”3 Uneori, cetitorule bun, o ispită îndrăzneață și vorace ne dă totuși îndelungi târcoale, poate că mai demultă vreme, celor care tocim caldarâmul Galațiului de azi, puțin cam fad, este ispita de a mai dezlega uneori sacii cu amintiri din alte secole, ispita de a citi voroava cronicilor noastre, ocrotite bine atât de mult timp, de la vre-o „întâmplare de foc” de poj arnicii „Ministerului Trebilor Dinăuntru”, încât ar fi mare păcat ca ele să dispară absurd, prin uitare și sila nelucrării obștii. Să facem dar o rugăminte, iubite cetitorule, înainte de a purcede la drum, ca să putem împrumuta un totem rar, de la un poet minunat, un „Sesam deschide-te!”4 al orientului: „La vreo Dunăre turcească,/ Pe șes veșted, cu tutun,/La mijloc de Rău și Bun/ Pân’la cer frângându-și treapta,/ Trebuie să înflorească:/ Albă,/ Dreaptă/ Isarlîk!/ Ruptă din coastă de soare!/Cu glas galeș, de unsoare,/ Ce te-ajunge -așa de lin/Când un sfânt de muezin/ Fâlfâie, înalt, o rugă/Pe fuișor, la zâna-în fugă.../ - Isarlîk, inima mea,/ Dată în alb, ca o raia/Într-o zi cu var și ciumă,/ Cuib de piatră și legumă/Raiul meu, rămîi așa!/Fii un târg temut, hilar/Și balcan -peninsular.../La fundul mării de aer/Toarce gâtul, ca un caer,/În patrusprezece furci,/La raiele; rar, la turci!/ Beată, într- un singur vin:/Hazul Hogii Nastratin./Colo, cu doniți în spate,/Asinii de la cetate,/ Gâzii, printre fete mari,/ Simigii și gogoșari,/Guri căsca când Nastratin/La jar alb topește in,/ Vinde-în leasă de copoi/Căței iuți de usturoi,/Joacă, și-în cazane sună/Când cadâna curge-în Lună./ Deschideți-vă, porți mari!/ Marfă-aduc, pe doi măgari,/ Ca să vând acelor case/ Pulberi, de pe lună rase,/Și-alte poleieli frumoase;/Pietre ca apa de grele,/Ce fîreturi, ce inele,/Opinci pentru hagealîk/-Deschide-te, Isarlîk!/Să-ți fiu printre foi un mugur/S-aud multe, să mă bucur/ La răstimpuri, când Kemal/Pe Bosfor, la celalt mal,/Din zecime, în zecime,/Taie-în Asia grecime;/Când noi, a Turchiei floare,/Într-o slavă stătătoare/Dăm cu sâc/Din Isarlîk!/ Înapoi”5 Și apoi cine ar mai despleti astăzi aceste anevoioase semne, dacă un strop de duioșie nu ni i-ar aduce aminte de bunicii și părinții noștri, deveniți demult lut de oale? Așa că noi trebuie să căutăm cu răbdare în fărâma amintirilor noastre pierdute demult, iar dacă am merge odată noi amândoi, așa... într-un pas agale, dragă cetitorule, pe cheiurile cu caldarânmul vechi ale bătrânului port Galați, ori am pufăi plictisiți pipa veche, semănând cu un horn NFR, cam scorojit, de pachebot vechi, aflat în marș pe Atlantic, sau trabucul parfumat din Caraibe, poate deabia aprins în cinstea ta și a cărui aromă ne-ar îndemna pe amândoi să privim atenți prin ochean, silindu-ne să aflăm oare unde suntem de fapt, să nu ne fi rătăcit cumva și să știm și noi, trăitorii de pe malul fluviului, apă ca o baladă dacică, câți secoli or fi mai trecut, de când cineva nu a mai fost curios să privească cum o fi fost viața omului pe aici, în lutăria Dunării, oare tu ce crezi că am putea vedea noi, cetitorule și bunul meu tovarăș, oare ce crezi tu că s-ar putea auzi astăzi zumzăind dinspre zările albastre, nedeslușite și cețoase, dăcă am lipi noi urechea, de pământul cam tocit de timpurile scurse peste el, așa cum mai făceau uneori strămoșii noștri, pitiți pe aceste dealuri covurluiene, pe care trăiau pândind și tresărind, pentru a mai afla și ei ce oameni și ce timpuri dădeau năvală peste ei? Apoi odată porniți la drum așa de lung, să știi tu dară, iubite cetitorule, că tropotele înfundate adânc ale veacurilor multe și grele, care alcătuiesc pe aici destul de multe milenii, grijuliu zidite de multă istorie în piciorul dealurilor Covurluiului și-n pantele Țiglinei gălățene povârnite, se mai aud și astăzi, clar încă, în acest bătrân „genunchi al Dunării ”, din dreptul vadului
Galațiului, chiar dacă astăzi doar prea puțini mai disting aceste mici percuții, astupate doar de o nemeritată uitare, toate înghițite subit de timpul prea repede rostogolit peste povârnișurile malurilor lumii și vieții oamenilor, în ropotul mărunt și sacadat al ploilor lungi de toamnă prelungită, în acest colț de țară minunat și pașnic, cu străzile pline de tei înfloriți și cu o faleză încă înverzită și înaltă, străjuind bătrânul fluviu, tocmai de sus, din piscul Cetății Gherghinei (sau Ghertinei)6 , sclipind orgolios, ca un codru răsfîrat peste țărmul pleșuv de sălcii pletoase, despletite pudic pe taluzul malului înalt și peste covorul de iarbă mătăsoasă, una firavă și subțire ca acele, iarbă colorată într-un pronunțat verde-crud, ca un imaș luminos cu verde Veronese și risipită până la râpa Galaților7 , altădată fostă margine a orașului nostru milenar. Negustori vestiți ai Bizanțului8 , oraș cocoțat pe dealurile ultime ale Moldovei, ca o catedrală a dumnezeirii, mai vând și acum gablonțuri, tinichele și alămuri ciocănite cu multă migală și talent de artist anonim, pe străzile înguste ale portului, ca și pe cele din dealul orașului cetate, unde toate cărările sunt pietruite încă de soldații romani, cu dale cubice mici din granitul fin și albăstrui de Măcin, granit cioplit greu, cu manifestă artă și lustruit de multele veacuri, scurse încet peste orașul nostru milenar.
(Fragment din romanul „Galațiul, așa cum mi-l amintesc”)

1 Dunărea se formează la Donaueschingen (678 m), din unirea a doi afluenți de dimensiuni reduse, Brege și Brigach, ce-și au izvoarele sub Vârful Kandel (1241 m).
2 O, Câte lucruri, Alexandru Philippide,din volumul „Monolog în Babilon”, 1967.
3 Răspunsul cometei (lui A. Mirea), George Topîrceanu, „Balade vesele și triste”.
4 Cuvinte rostite de Ali-Baba, personajul principal din celebrul basm din „O mie și una de nopți”, care era un meșteșugar persan sărac ce descopera, fără să vrea, secretul pătrunderii în peștera locuită de cei 40 de hoți. Imediat ce rostea „Sesam deschide-te!” intrarea peșterii se elibera. Astfel Ali-Baba a intrat în peșteră și în posesia comorilor găsite acolo. Această expresie este folosită în zilele noastre pentru a descrie o metodă, un mijloc neașteptat de a trece peste o piedică, o dificultate.
5 Isarlîk, Ion Barbu, Joc secund (1930).
6 „Altele multe, cărora stau năruiturile, de-biia semnele să cunosc?, cum ieste mai sus de Gălați, ce-i dzic Gherghina ... (.) ...La năruiturile cetății de la Gălați, din sus, unde cade Bîrladul în Dunăre, s-au aflat un ban de aramă galbăn și de mare cât un ort, nu mai gios, în carele slovele nu s-au putut ceti de cie ce știu lătinéște, fără unii ce știu mai bine grecéște dzic că scrie Marchiianopolis, și samănă așea, iară celélalte slove de înțeles nu sunt?. Așij derea o piatră mare adusă la Gălați la biserica Dii, mai mult nu s-au putut înțelége, făr de atâta, lătinéște: Severus imperator romanorum; iar românéște: Sever a Rîmului împărat. Și acei cetăți dzic? Gherghina. Iar banul ce au aflat mai gios de Roman, iar la năruitura unii cetăți, de care cât șestacii cei de patru bani leșești și mai gros, de aramă roșie și chipul domnului supt? pălărie nemțască și-n pregiur slove sârbești: wòć örz ìwëäàâńêi?: tatăl Moldovei, iar dintr-altă parte scrie: hereghia de Moldova. Acii hereghiia lătinéște să dzice: hereditas, adecă: strămoșie. Pentru acéia dzic? de cetăți că unile de domnii acmu, după a doa descălecătură a țărilor sunt? fă cute, adecă zidite. Și așea, cât s-au putut ști de cetăți, acéste sunt? acestor țări, că sunt unele fă cute de dachii, cum ieste deschis la Cetatea Albă, celelalte și de râmléni și unele mai pe urmă și de domniele țării. Și atâta putem ști de cetățile carii să află într-această țară.”- De neamul moldovenilor, Miron Costin. (Cronicarul lasă să se strecoare ideia că Siretul se varsă în Bîrlad, ceia ce pare astăzi o eruare care a alimentat doar nenumărate speculații, bazinul hidrografic și debitul Siretului este mult mai mare la confluența de la vărsarea Bîrladului, din dreptul satului Șerbănești, com. Liești. Totuși sunt câteva mărturii istorice pe care le voi pomeni la timpul cuvenit, care obligă la o aprofundare a studiului geografic al bazinelor acestor râuri și a câmpii Tecuciului ca și a dealurior terminale ale Covurluiului).
7 „...înainte de 1832 orașul avea 4 „ciastii” sau „despărțituri, cuprinzând un număr de 11 mahalale ce purtau, desigur în cea mai mare parte, numele bisericilor în jurul cărora se adunau... ( ... ) Mahalaua din vale avea culoarea roșie, Ulița Capitalului și a Schelei pe cea roșie, Ulița Bogasierilor și a Căsăpiilor văpsea sau boia neagră, Mahalaua Rîpei pe cea albastră, Mahalaua Sîrbească era pictată cu văpsea galbenă și în sfârșit Mahalaua Poștii purta culoarea verde.”- Istoria trudită a fabricilor uitate, Tudose Tatu, Galați, 2008, pag.17. Autorul citează câteva bresle: „Breasla pitarilor și celor legați de cuptoare, răcoriți balcanic. Erau 20 de meșteri pitari și 13 calfe, toți răcoriți de bragă, aveau 11 prăvălii proprietate și 9 cu chirie. Brăgarii sau braharii erau de toți 7 cu 3 calfe, 4 propietari de prăvălie și trei cu chirie. Cofetarii (sau cofițarii, n.n. - Se cunoaște astăzi un cântec de mahala care sună cam așa: „Jana era cofițăreasă/Și Jan, frizerul o iubea./ Și uite-așa trăiau în leasă/Când ea pe el, când el pe ea.”) erau 3, unul proprietar și doi chiriași; Isnaful casapilor, mungiilor și săpunarilor. În Galați locul de tăiere (zalhana) al vitelor se afla separat de măcelării, la marginea sa pe malul unei ape sau văi, numită generic „cacaina” datorită mirosului greu. Erau șase casapi pe Ulița Căsăpii, unul în Vadul Ungurului și unul la schela portului. Mungii (lumânărari) erau șase, un săpunar ce vindea în iarmaloace; Breasla abagerilor botezați apoi țesători, cu cinci meșteri și șase calfe, care lucrau în două dughene proprietate și trei prăvălii închiriate; Isnaful croitorilor de veșminte încă turco-franceze care erau cam 14 meșteri cu 28 de calfe, 4 propietari și 10 chiriași; Breaasla cojocarilor și blănarilor cu 19 meșteri și 7 calfe în 10 prăvălii proprietate și restul închiriate, multe pe ulița Coj ocarilor, devaenită apoi Principesa Maria; Isnaful de ciobotari, tălpari, curelari cu 13 meșteri și 9 calfe; Breasla plăpumarilor cu 7 meșteri și o calfă ce coseau plăpumi pentru ca poporu’ urbei să nu degere în geroasa lună Decembrie, numită în popor Udrea; Isnaful pietrarilor și cărămidarilor murdari de glod cu câte 7 pietrari și 7 cărămidari. Cărămidarii își vor fi avut cuptoarelr în zonele tradiționale, adică în Bădălan și pe Moșia Țiglina. Astfel vor avea o uliță, devenită apoi stradă, Ulița Cărămidăriei, înființată pe la 1884 în mahalaua Alecu Radovici, în dosul gării, actualmente în spatele IMNG; Breasla teslalilor au ziși dulgheri și calafatciilor care vindeau căpriori, dulapi, scânduri, tecnălucuri, catarge, crivace, etc, cu 10 meșteri; Isnaful covacilor și al altor meșteri în metale, mașinării și recipiente casnice situali pe Ulița Cazangiilor și Ulița Covacilor, Strada Căldărari (butnaci), Vadul Sacalelor, toate în preajma Bisericii Armenești, de toți 19 meșteri și 4 calfe; Breasla bărbierilor ce scoteau măsele și luau sânge cu 6 meștericu prăvălii și 8 calfe. O meserie extrem de onorabilă între dohtori rari și vracii, babele și moașele de prin despărțituri. Erau mândri nevoie mare cu oglinzile lor chipoase, scaunele cu spătar înalt, acolo unde puteai să și fumezi o pipă sau narghilea, să bei o cafea sau o limonadă rece așteptând la rând, să faci conversație și politichie, să schimbi noutăți de mahala. În vreme ce meșterii evoluau artistic în mirosuri de spirt, colonie, pudră, săpun și spumă de ras, unsori de de cap și față, ceară pentru întărire de mustăți, ascuțind briciurile, obligatoriu din oțele Solingen, de niște curele de piele, cu mișcări ample, iar ștergarele mari atârnau la gâtul mușteriilor; Isnaful pescăresc, cel ce aduna nămolul de solzi ai apelor. Erau 43 de toți și au crescut la 275, cu bărcile și lotcile lor lungi de câte 15-20 de crivace, negre precum ciorile, unse cu dohot și smoală, răvășind Balta Brateșului, Dunărea și Prutul, ...pândiți de caraulele sanitare ale Carantinei Moldovenști”-idem, op. cit., pag. 20-26.

8 Imperiul Bizantin este termenul folosit, în mod convențional, pentru a numi Imperiul Roman de limbă greacă, cel având capitala la Constantinopol. Criza Imperiului Roman din sec III d.Hr. va fi depășită prin reformele lui Dioclețian, dar mai ales prin cele ale lui Constantin cel Mare (306-337). Constantin continua reformele inițiate de Diocletian, pe plan administrativ ridică numărul provinciilor de la 101 la 117; grupate în 14 dioceze, în loc de 12; dioceze grupate la rândul lor în 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Gallia și Italia). Armata este și ea reorganizată și numărul legiunilor crește la 75. Sunt recucerite mici teritorii din nordul Dunării și sunt ridicate noi fortificații pe malul stâng al fluviului. În plan social Constantin acordă celebrul edict de la Milan (313) prin care se pune capăt oficial persecuțiilor împotriva creștinilor (deja majoritari în imperiu); ele vor fi reluate pentru scurt timp câteva decenii mai târziu de un împărat neopăgân, Iulian Apostatul. Duce o politică de centralizare a puterii, iar în plan economic emite moneda de aur numită solidus, menită să stabilizeze economia. In fine, la 11 mai 330 este inaugurat㠄Noua Rom㔠sau Constantinopolul, unde împăratul mută capitala imperiului. Locul ales s-a dovedit extrem de inspirat. Aflat în partea orientală a imperiului, pe un important drum comercial ce leaga continentele, usor de aparat, Constantinopolul avea toate atuurile pentru rolul ce-i era hărăzit. Încă înainte de mutarea capitalei diferențele dintre Occident și Orient începuseră să se manifeste vizibil: un Apus aproape ruinat economic, depopulat, decadent și un Orient înc㠄viu”, cu mari centre comerciale ce concentra cea mai mare parte a economiei statului, îmbibat de elenism și de câteva decenii preponderent creștin. Acestea au fost și motivele alegerii vechiului Byzantion ca un loc nou pentru amplasarea Noii Rome. Consecințele reformelor lui Constantin au schimbat pentru totdeauna cursul istoriei. La moartea împăratului Constantin cel Mare (337), cei 3 fii ai săi își împart imperiul după cum urmează: Constantiu II se proclamă împărat în Occident, Constantin III în Italia, iar Constantin în Orient.Urmează o serie de războaie fratricide din care învingător iese Constantin II, reușind să reunifice imperiul în 353. Suntem în veacul al IV lea, „veacul de aur al Bisericii” în care au trăit sfinții Vasile cel Mare, Grigore de Nazians, Grigore de Nissa, etc. Principalul inamic al dreptei credințe era acum erezia lui Arie, însuși Constantin II era arian și într-un sinod eretic din 359 proclamă această erezie religie de stat. Doi ani mai târziu pe tronul împeriului urcă un neoŹpăgân (Iulian Apostatul) și timp de 2 ani (361-363) creștinii sunt din nou persecutați. Și în sfârșit Valens, încheie seria împăraților relativ „șterși”, care se interpun între Constantin și Theodosius. În timpul lui are loc și marea migrație a goților (celților), care trec Dunărea în imperiu, împinși fiind de hunii migratori ai lui Atila. Mișcările popoarelor migratoare (germanice în special) au început încă din sec III, dar invazia hunilor le împinge și le accelerează infiltrarea în imperiu. În 376 Valens le permite să se stabilească în Thracia. Doi ani mai târziu însuși Valens avea să cadă victima acțiunii sale, goții se răsculaseră și în bătălia de la Adrianopole din 378 romanii suferă o grea înfrângere. Urmează domnia lui Teodosius I (379-395), o perioadă de relativă refacere după perioada tulbure care a precedat-o. Printr-un edict din 380, Teodosius proclamă ortodoxia singura formă legală de creștinism în imperiu, dând o grea lovitură ereziei ariene (favoriză de autorități de câteva decenii). În anul următor, în 381 are loc al 2 lea Conciliu de la Constantinopol (primul fusese cel de la Niceea din 325) în care este definitivat crezul, cu acest prilej se întărește prestigiul patriarhului de Constantinopol. În 391 împăratul Teodosius proclama creștinismul ortodox singura religie acceptată în imperiu și interzice cultele păgâne. La moartea sa din 395 Teodosius împarte imperiul între cei doi fii ai săi: partea occidentală cu capitala la Ravena revine lui Honorius, iar cea orientală, cu capitala la Constantinopol, lui Arcadius. Acest act mai accentuează evoluția separată ale celor două macro-regiuni. De remarcat este faptul că impactul acestei decizii nu a fost atât de evident în epocă, nu era pentru prima dată când doi sau mai mulți împărați domneau în același timp peste imperiu și își împărțeau atribuțiile pe zone. În sec V imperiul se confruntă cu puternice mișcări ale populațiilor migratoare (goți, frânci, huni, etc.) și dispute în interîorul Bisericii (din această pricină unii bizantinologi numesc acest veac „veacul invaziilor și al luptelor hristologice”). (S.D.)