POETI DUNARENI

VIRGIL NISTRU ȚIGĂNUȘ
7 ENDECASILABICE


I
Țărmul se tulbură, e-aproape cernit
Dincolo, nu-s umbre, ci veșnicii
Care ne priveghează naprihănit.
Sub un val de-ntuneric - ectenii se-aud
Baladele scribului în glas de copii
Departele rodește în veacul cel crud
Slovele strâmbe mi-au cotropit
cetatea în care-am rostit poezii
și-n care speranțele au binemurit...

II
Din ce urcăm, nisipul se rărește
Clepsidra-și strânge-n vale umbra arsă
Carul de piatră stele reci revarsă...
Ușor, ca-n basme, drumul se oprește.
De ce atâta grabă-n ceasuri goale
sau poate-a pogorât vremea visată?
Un rug aprins de-o voce depărtată
ată pavăză Luminii cardinale.
Cu timp și fără timp, pragul se-mparte...
Rătăcitori la trista noastră nuntă,
zorim spre margini, cerul ne ascultă
în larg de viață-n liniște de moarte...

III
Multe vorbe aduni - nu-ți sunt de folos
Din aspre-nceputuri pleci către c i n ă
de umbre arzânde foaia ți-e plină
Ofranda-i pe roata cu spini de prisos
Și multe-nțelegi, dar nimic n-ai aflat -
pe drum ai lăsat lumini mistuite...
Te-ndeamnă să îndrepți punți prăbușite
O voce de scrib dintr-un veac depărtat...

IV
Ieșit din verb, te-apleci cu umilință
Temeinicia ta e solitară
Auguste căi lactee te-mpresoară
într-un balans de sacră-ngăduință
Chiar și atunci, extatic vei porni
cu nardul scump pe drumul către vie...
Închină-ți clipa ce va fi să fie
în vremea aceea din fiece zi...

V
Ai strâns cu dreapta nucul rătăcit
care, cernit, mai ține-un brad în poală
În sihăstria zilei l-ai zidit
și-n sinele-ncercat de îndoială
Răzbise-ntr-o gubernie, lâng-un drum
cotit între ungherele de piatră
Legat cu spini, a dat în pârg-acum
Mireasma lui rămâne lângă vatră...
Sunt câteva răspântii în livadă
deschise-n ochii care vor să vadă...

VI
Stârcul cel negru departe plângând
își flutură umbra cu foșnet jelit
din capcana de foc peste ape trecând
întâlnește văzduhul unde tu ai iubit
se risipește după datini din cer
alungat în cel din urmă exil...
Dintre spirale de stihuri ce pier
ar vrea să te cheme un glas de copil...

VII
Ai primit doi dinari odată, în zori -
Ți i-au smuls furii-n amiază buimacă
(pe-aici nu-s samarineni ca să treacă)
La a doua strigare știai c-ai să mori...
Doar calea cu spini prin valea tăcută -
atât ți-a rămas (așa tace un vers)
Mai era un pârâu, dar umbra-i s-a șters
(apa lui vie părea ne-ncepută).
Dinarii au ars risipiți printre foi
(oare tâlharii ți i-au dat înapoi?)
Se-ndură o solie care te-ndeamnă
să hoinărești - ca frunzele - toamnă...