CRONICI AMICALE

“Philemon și Baucis” și “Concert Melancolic”: două volume de Vasile Burlui


Marea provocare a celui care scrie și receptează poezia pare a fi, pentru reactivii vremurilor noastre, insignifiantă: este poezia doar limbaj, unul ca atâtea altele? Și: cum supraviețuiește poetul, ca reacționar hârșit, propriul său cod liric? Cel mai bătrân poet este acela care a supraviețuit a doua zi ultimei sale cărți, se știe. Vasile Burlui, în timpul “liber” profesor universitar doctor și întâmplător sau nu președinte al Fundației ieșene “Apollonia”, în felul lui urmează ideea despre artă a lui Celibidache, care nu înregistra muzica, o dirija/cânta doar. Încă de la debutul liric, el lucrează în metale grele. Pe cortex, direct. Și neapărat, în contratimp cu poeții generației sale biologice. Am în față două dintre cărțile sale de poezie adevărată apărute anul trecut la Casa Editorială Demiurg. Prima se numește Concert melancolic, o ediție bibliofilă cu 32 poeme superbe, având o ilustrație inspirată, semnată de Liviu Smântânică și respectiv Philemon și Baucis, cuprinzând 30 poeme “pe care le- am scris împreună înainte și după ce ai plecat”, adică o superbă hiperbolă a jumătății astrale ce dă titlul plachetei. Vasile Burlui scrie cu un ochi atent la pagina albă și cu celălalt la eseurile lui Heidegger din “Originea operei de artă”, cu al său principiu formular cât se poate de limpede: în adevărata operă, artistul lasă loc operei, el devenind o includere. Poetul e (și) așa cum spune Mihai Șora: sarea pământului, iar la cristalizarea poeziei sale își dau mâna tăriile și cele nevăzute, topite toate într-un athanor alchimic. Atâta să nu uităm: cel ce rostește vraja este și el... om - Limbajul e cumva liturgic, poetul oficiază și, pe bună dreptate, în epoca în care lipsește harul - sau se ascunde, senzația de catacombă a ființei se naște la tot pasul în poezia sa ceremonioasă, cultivată. Ceea ce adaugă talentului simțul justei măsuri. Poezia oricum nu schimbă nimic, doar pe cel care o scrie, prin repetata prejudecată că se sustrage morții analfabete - și totuși, atotputernice. Din câte știu eu, proiectul fiecărui poet este în prezent, cu miza pe renovarea limbajului și pe supraviețuirea “prin urmași”, pe care și-i “alege” prin acel efect descris foarte limpede de H. Bloom, ca anxietate a influenței. Traiectul liric al acestui poet stă dovada. V. Burlui, după cele două volume lecturate cu maximă atenție și plăcere, semnează din start ca un poet de marcă, de o mare modestie, o voce adevărată. Poetul devine magicianul pfropriei sale vieți apăsate de luciditate, care este și suferința sa secretă. Este un poet al demistificării timpului, al ridiculizării acestuia - așa cum victima desfide în mintea sa călăul. În Philemon și Bancis sunt trei teme interogatorii, plăcut inegale: dialogul cu sine, cu cititorul și nesfârșita împletitură de întrebări către iubită, ale căror răspunsuri nu sunt așteptate, ci bănuit știute. Simbolul înfrângerii, ghilotina, este transferat și în Concert melancolic. Înfrângerea este nu doar conștientizată, ci și curajos asumată, dar nu și reală: (Cu mine însumi, oare, m-oi împăca vreodată/ Sau numai armistiții semna-voi pe cetăți? - Învinsul). Așa cum Nabokov vâna fluturi cu plasa, Burlui, departe de a fi învinsul declarat, atacă timpul cu site fine. Ce prinde la vânătoarea asta, poezie se numește. Poemele sale sunt polifonice, în care un maestru-regizor mișcă umbrele și actorii după reguli care-i pot scăpa chiar și lui. Jocul ne include, așadar, pe toți. De remarcat prezența suavă a iubitei, căreia i se adresează aproape în fiecare poezie, evident de dragoste.
Poezia lui Vasile Burlui este o Africă de gheață, sub o tâmplă brăzdată de fulgerele unor revelații dramatice și îmbrobonată de o emoție insesizabilă. Poetul pune la bătaie figuri caracteristice “evului baroic”, ca și motive și teme ce ilustrează pentru finii cunoscători de Shakespeare, o lume ce poate fi atât de bine anti-lume. Sau sub-lume. Stilul este apodictic, se aglomerează reflecții exprimate cu ton catedratic și catedral. Autorul celor două volume nu se dorește un vizionar, ci este un sceptic, un maieut expert în chestionarea “frunzei umane”. De aceea văd în poemele sale mai degrabă un efect decât un afect. Este și o intuiție “logic㠔 a înțeleptului, așa cum putem, de pildă, să găsim la vechii greci, cum sunt ei pomeniți de Diogene Laertios. Distanța, ca și implicarea, în raport cu propriile personaje, precum și proba limitei lor, prin afișarea ostentativă a “gândirii producătoare” a fiecăruia dintre ele, face ca acest poet să aibă constant controlul într-un turbion de poeticitate adesea asumat rebarbativ, care își, arată rodul în fiecare cânt al poemelor sale, amplu orchestrate. Remarc pasiunea pentru rostit, proprie unor gânditori pe cont propriu, excedați de cunoaștere, pasionați de grația, ca și de abjecția, propriului rol, cuplate la tensiunea unui scenariu pentru care au fost create. Sunt voci care cer întrupare într-o lume a simulacrelor. În fond, asistăm la un banchet al stărilor intermediare create în câmpul de tensiune al universurilor ființei umane, dar și la un carnaval al slăvirii și căderii. Poetul mușcă din dramă și face poem. O smulgere din fluxul acestui timp al lumii și al lumii de apoi, iată ce-și dorește un poet ca Vasile Burlui, care l-a citit bine pe Eminescu. Dragostea curmată brusc este tema recurentă la acest poet, aproape nebăgat în seamă de marea noastră critică, preocupată să ia act cu solemnitate de pospaiul câte unui jongleur de vorbe, oarbă în momentul în care în față îi apare adevărata poezie. Tot ceea ce scrie acest poet, absent din jocul de-a puterea al vieții literare de la noi, este efectul unei retrageri voite din aparența zilei de azi (care poate fi bunăoară chiar “antică”, și cu rost), ca și al unei distanțări, tot eminesciene, ce nu exclude vederea instruită. Mesajul său este mântuirea, prin sacralizarea gestului de a scrie. Ea se obține aici prin poemul implozie, prin supunere în fața Nesupusului, dar trebuie să afirm că acest mistic al literaturii române nu ar trebui să confunde rugăciunea cu poezia. Moartea nu poate fi amânată și nici îmbunată, indiferent de gradul “rugăciunii”, ea poate fi doar comentată. iată ce facem
noi toată viața, ca bolnavi, în sensul în care această deteriorare a sănătății ființei umane indică atâtea oborâșuri. Una din achizițiile poeziei române contemporane, prin Vasile Burlui, este trăirea morții în lină artă a supraviețuirii, o existență închinată pragurilor prin care intri în devenirea continuă, unei spirale ce conservă toate vârstele poemului. Observ și o “relativitate prin ironie”, specifică lui Mihai Uraschi, căci uneori trebuie să citești printre rânduri pentru a depista plăcutele/neplăcutele. Creația sa plasează undeva la mijloc, între tendința academizată și cea dintr o bucată, partinică, fără nuanțe, sarcastică, nu ironică.
Imaginea singurătății absolute, față în față cu Dumnezeu, este emblema mistică a acestei poezii abonate la solitudine și care solicită o bogată viață interioară, așa cum cerea Meister Eckhart în scrierile sale. Vasile Burlui pare c㠓învaț㔠perpetuu “să scrie”, poemele sale sunt renovate și reorchestrează în variațiuni ale aceleiași voci ce se caută pe sine: “Am bătut la porțile cerului/ Și mi au spus/ Că ai trecut ca foșnetul/ Fulgilor de zăpadă/ În mijlocul lui Ianuarie,” - Efemerida). Poemele sale, cu liniile lor de forță fractalice, sunt, cu toate premisele lor exterioare, tot atâtea raporturi ale misticului cu lumea, așa cum le-a văzut filosoful: nu din ceea ce este alcătuită lumea e misticul, ci lumea ca atare este misticul (va urma)