Premiul Național de Proz㠓Mihail Sadoveanu”, Iași, 2012

Al doilea proces al Celui de Al Nouăzeci și patrulea


Până la acea dată, Al Nouăzeci și patrulea, chiar dacă invidiat și bârfit, n-a stârnit niciodată vreun comentariu legat de cinstea lui. Nici măcar din partea celor ce au avut de tras serioase consecințe în urma severității proverbiale a inspecțiilor sale. Însă în anul 1847, incoruptibilul ofițer a ajuns pentru a doua oară în fața anchetatorilor. De data aceea, nu pentru o femeie, ci chiar sub acuzația de corupție. Și asta fiindcă în imperiu era liniște, spre deosebire de alte locuri tot mai apropiate. Tot mai apropiate2 . (Unde e „liniște”, e loc pentru tot felul de procese.)
Însă și în imperiu mișcările naționale și naționaliste erau tot mai evidente. Poliția secretă trimitea zilnic un număr sporit de rapoarte alarmante. Ca de obicei, ungurii erau în capul răutăților. Dar și slovacii. Și cehii. Și slavii sudici. Și românii. Numele unor suspecți la instigare, adevărate căpetenii ale veșnicilor revoltați, începeau să prindă contur în tușe tot mai groase. Mulți erau trecuți pe la Paris, patria nenumăratelor revoluții și fărădelegi ale ultimelor decenii. Așa că nu numai serviciile secrete și poliția în uniformă, dar și trupele regulate erau în veșnică alertă, iar supravegherea tuturor s-a accentuat. Metternich a perfecționat și contrainformațiile din armată. „Paza bună trece primejdia rea!” și „Trădarea și corupția merg mână în mână!”. Așa că, din clipa aceea, corupția, care a existat dintotdeauna, a fost asimilată indestructibil cu crima de complot împotriva țării. De trădare. De înaltă trădare! Iar pentru ca lucrurile să fie limpezi, s-a socotit necesar să se dea și câteva exemple cât mai puternice: un general a fost umilit, fiind degradat public și trimis la închisoare. (Unde s-a și sinucis. Fapt de asemenea bine exploatat: „Iată, remușcările pentru asemenea fărădelegi nu pot fi suportate nici măcar de un asemenea individ! ”) Mai mulți ofițeri au avut și ei destine asemănătoare. (Dar, în special, plutonierii de intendență erau cei mai vizați. Curțile Marțiale lucrau fără pauze.) Acesta a fost și contextul în care colonelul Simon a fost arestat, găsindu-se nereguli în gestiunea regimentului său - lucru foarte grav! – și existând suspiciuni precis formulate cum că armele și munițiile aferente dispărute ar fi fost vândute pe bani grei unor iredentiști din Lombardia, locul natal al împricinatului. Adică s-a livrat material de luptă tocmai prezumtivilor dușmani ai împăratului! Ce învinuire de înaltă trădare mai gravă ar fi putut exista?
Al Nouăzeci și patrulea n-a petrecut decât câteva zile în arest, însă acea perioadă a fost decisivă pentru gândirea sa viitoare. Concepțiile atât de ferme despre lume, părând de neclintit pentru întreaga sa viață, nu i se mai păreau chiar atât de sigure. Ceea ce l-a deranjat cel mai tare a fost că multe dintre neregulile mari găsite de el însuși în inspecțiile întreprinse au fost mușamalizate, în vreme ce vina sa – care putea fi încadrată cel mult ca „neglijență în serviciu” – i-ar fi putut aduce o sancțiune extrem de severă, așa cum se și preconiza în acela zile. Cel mai dureros, a învățat el atunci, este să plătești tu singur, în vreme ce alții, cel puțin la fel de culpabili, se bucură de toate onorurile. Este la fel ca la școală, își amintea el, când dacă ești doar tu pedepsit suferi din greu, dar dacă toată clasa este sancționată îți pasă mult mai puțin. (E drept că el n-a prea fost pedepsit nici ca elev...) Până la urmă, nu și-a recunoscut nici măcar mica vină, pe care și-a acceptat-o la început. Așa că a mai adăugat că lucrul cel mai greu și cel mai greu este atunci când ești judecat pentru o culpă chiar inexistentă. Ai fă cut ceva rău, n-ai decât să plătești, își repeta severul ofițer, dar, dacă ești nevinovat, orice acuză este mai rea decât o tortură fizică! Păi, dacă poți s-o pățești și pentru ceva ce n-ai pe conștiință, ce rost mai are să fii cinstit? Al Nouăzeci și patrulea n-a petrecut decât câteva zile în arest, însă acea perioadă a fost decisivă pentru întreaga sa gândire viitoare.
Eliberarea și exonerarea sa de orice vină au venit exact la fel de neașteptat ca și punerea sub acuzație. Cine și cum a intervenit în favoarea lui n-avea să afle decât ceva mai târziu și într-un mod cu totul întâmplător. (Până atunci a mai fost încredințat c㠄adevărul iese întotdeauna la suprafață, ca și undelemnul deasupra apei”. Mai târziu s-a vindecat și de acest „principiu de nezdruncinat”.) Și nu numai că a fost scos de sub acuzație, însă a fost și rechemat la statul major. „Omului acesta, pentru a ajunge cel puțin general, îi lipsește doar o bătălie ca să poată demonstra și pe câmpul de luptă cât noroc are și de ce e în stare”, se spunea din nou despre el.
- Am înțeles că ai fost avansat în funcție. Nu știu dacă să te felicit sau să te compătimesc pentru noua ta poziție: câtă vreme ai fost șeful unei garnizoane, erai rege acolo, acum, așa cum singur zici, ai parte de deplasări obositoare în diferitele ungherele ale imperiului, spre a-ți vâri mintea și mâinile în toate mizeriile posibile de acolo, i-a spus fratele său. Stăteau în elegantul salon din locuința medicului de la Viena și fumau, după o cină în familie. Soția lui Bruno a plecat cu copiii la culcare și cei doi domni se aflau singuri în încăpere. Chiar dacă firi atât de diferite, deocamdată afecțiunea ce-i lega pe băieții lui Pip a rămas nealterată.
- Greșești! Greșești de cel puțin două ori! O dată, că n-am afirmat nici o clipă că deplasările acelea ar fi obositoare: un oștean nu are voie să vorbească așa! Iar, în al doilea rând, am învățat multe în ultima vreme. Lucrurile sunt mai complicate! („Lucrurile sunt mai complicate!” era fraza cu care obișnuia să încheie abrupt orice discuție.)
Ce anume „a învățat Simon în ultima vreme” nu i-a mărturisit nici măcar fratelui său. S-a mulțumit doar să adauge c㠄întotdeauna se mai găsesc destui naivi”. Iar la privirea întrebătoare a lui Bruno, n-a dat decât din mână în semn de „Să lăsăm asta...”
Și acela a fost doar primul pas.
Chiar și când furtuna a trecut, iar fulgerele, care au lovit atât de aproape de el au dispărut și ele, cerul fiind parcă și mai senin ca înainte, Simon tot nu-și putea desprinde gândurile de întrebările ce-l măcinau: cine a încercat să-l înfunde și cine l-a scos din necaz? Și pentru ce a făcut un asemenea lucru primul și de l-a salvat celălalt? În următoarele luni, mai fiecare acțiune de a sa a fost subordonată scopului de a afla. Și aproape fiecare discuție ascundea, bine mascată, această intenție.
La început, a analizat și răsanalizat cazul în care a fost implicat și care, dat fiind faptul că au dispărut cu adevărat mai multe arme cu muniția aferentă, bineînțeles că nu s-a terminat odată cu eliberarea sa. Cine a luat acele materiale și ce a făcut cu ele? Unde au ajuns armele? Cercetările au dus la niște eșaloane cu totul inferioare, gradați folosiți de o rețea de trafic de arme. Marfa ar fi fost, într-adevăr, trimisă către rebelii din nordul Peninsulei. Pentru publicitate, cei prinși au fost judecați pe îndelete și procesul s-a tărăgănat. Oamenii aceia n-au fost la baza primului transport de acest gen. Singurul ofițer implicat, un căpitan de intendență, nu știa nici el multe amănunte, el nefăcând decât să închidă ochii. E drept, contra unor sume frumoase de bani. Bine, și atunci cine era capul afacerii? Un oarecare domn Kling. Care opera prin intermediul unui spaniol, despre care nu se știa decât că îl chema Juan. Juan și mai cum? Juan. Așa i-a spus toată lumea. Nici Juan n-a mai putut fi găsit. Așa că procesul s-a tărăgănat din nou. Continuând să-și pună întrebări, Simon a revenit la rolul său: dacă în regimentul lui au avut loc acele furturi, nu putea fi nici el exonerat de orice vină. Mai ales că au existat destule precedente: în ultimii doi ani au fost semnalate tot mai multe cazuri de furturi de armament, iar, dată fiind situația în provincii, asemenea lucruri puteau deveni cu adevărat foarte primejdioase. Așa că Simon n-a fost singurul comandant anchetat. Și, atunci, de ce a fost scos de sub acuzare? Și, dacă putea admite că nu s-a găsit cineva cu adevărat rău intenționat care a pornit acțiunea împotriva sa, trebuia să admită și că a fost cineva cu adevărat bine intenționat care l-a salvat. Și iarăși cine? Și iarăși de ce?
Când a aflat – întâmplător - adevărul, acela a fost al doilea pas. Din tot felul de jumătăți de propoziții venite de la femeile pe care a continuat să le frecventeze, precum și de la noile sale cuceriri, a primit niște informații pe care, la început, nici n-a vrut să le ia în seamă. Și cum să accepte că toată cariera lui, toată viața lui a atârnat de capriciile și de geloziile unor amante? Că acele ființe suave au puterea de a influența cele mai înalte sfere militare?! Și nu numai! Că în răstimpul a două clipiri nevinovate de gene, o simplă nevastă inocentă poate să doboare și să înalțe nu un student mărunt, ci chiar și un coșcogeamite colonel de stat major? Că întreaga sa viață s-a jucat în duelul dintre două femei și c㠖 Slavă Domnului! – a câștigat cea care i-a adus izbăvirea și nu cea care, deși a jurat că n-o să-l uite niciodată, se afla deja în brațele altui bărbat? Slavă Domnului! Dar „principiile atât de ferme” ale Celui de Al Nouăzeci și patrulea s-au clătinat serios: mersul lucrurilor depinde mult mai puțin de ceea ce facem, cât de ceea ce se spune că facem. Numai un sfânt poate să meargă neabătut înainte, știind acest lucru! a concluzionat Simon. Numai un sfânt sau numai un tâmpit!
Simon știa că nu este un sfânt și nici nu dorea să se comporte ca un tâmpit. Mai ales după ce a susținut că a „învățat multe în ultima vreme”.

1 Fragment din romanul CEI O SUTĂ – AGNUS DEI, în curs de apariție la editura Curtea Veche.
2 La Convenția Liberală de la Heppenheim, s-a cerut în mod limpede unificarea statelor germane – o amenințare cumplită pentru tradiție! Și parcă asta n-ar fi fost destul, tot acolo, printre nemți, așa-numitele „revolte ale foamei” abia au putut fi controlate; în Anglia s-a născut o „confederație comunistă”; francezii țineau capul de afiș cu conflictele lor din nordul Africii, iar veștile de peste ocean ofereau mereu știri despre cele mai cumplite conflagrații. În Austria era liniște.