CONFESIUNI

Amintiri despre Nichita si familie
Fisa de istorie literara



Sunt foarte emotionata având ocazia sa vorbesc despre varul meu Nichita si va multumesc!
Sunt Vera Popescu, din Ploiesti, verisoara poetului: mama mea Olga, fiind sora mai mare a mamei lui Nichita, Tatiana.
M-am nascut cu doi ani înaintea lui Nini - dupa cum îi spuneam în familie - iar tanti Tania, mama lui, îl alinta “Ninisor”.
În Ploiesti, locuieste si o alta verisoara comuna - Nadia - nascuta în 1934, fiica lui Iosif, frate al mamei mele si a mamei lui Nichita, iar în Pitesti, a locuit varul Nichita, nascut la 1 aprilie 1933 - a doua zi dupa nasterea lui Nini - fiul lui Vasile, cel mai în vârsta frate al celor doua mame; Nichita Cereaciukin a decedat, în Pitesti la data de 22.09.2009.
Pe Nini l-am iubit toti foarte mult, caci era un copil tare frumos si nazdravan.
Tin minte ca, mic fiind, avea o pernita pe care o botezase “Bizi-bizi” si fara de care nu putea dormi. Fetele de perna erau brodate cu iepurasi, catei, pisicute etc care- l distrau grozav si cu care vorbea.
Fiind atât de dragalas, o matusa - tanti Lili - sotia lui nenea Gicu “Scaparatorul” brodase pe barbital “Nu ma sarutati!”; Nenea Gicu era fratele tatalui poetului - Nenea Calae - si îl scapa pe Nini de bataile promise de mama.
Tin minte ca aveam 7 ani când am fost la el singura sa-l felicit (pe furis de mama, care hotarâse sa mergem împreuna la amiaza, iar eu n-am mai avut rabdare) si i- am daruit niste zambile si... o ciocolata pe care am savurat-o împreuna.
Nini avea o bona - Ana - unguroaica de origine pe care o iubea mult, deoarece avea darul povestirii si mereu o ruga “Anuta mea, mai spune-mi o povestioara!”
Noi am fost o familie foarte unita, ne strângeam de fiecare Craciun si Paste, dar si în restul anului, cu orice prilej.
Nini venea adesea cu multa bucurie si la noi, unde locuia si bunicul nostru matern - Nichita Cereaciukin - era foarte cuviincios, îi spunea totdeauna “sarut mâna”, ca si tatalui sau, chiar si când era mare.
De fiecare data când venea, îmi rascolea toate jucariile si jucam cu multa placere “marocco” (un joc cu betisoare), crichet si ping-pong, iar vara, în nisip, construiam castele - ale lui erau mai frumoase.
Mariana - sora lui mai mica - în schimb, era atrasa de papusile mele.
Dupa cum am spus, întreaga familie, era unita: Nenea Calae avea, la rândul sau patru surori si patru frati care, cu toate ca nu locuiau toate/toti în Ploiesti, veneau adesea, de pe unde locuia fiecare - Bucuresti, Craiova, Curtea de Arges, împreuna cu copiii lor, deoarece parintii lui Nini erau foarte primitori.
În perioada razboiului, în 1943, am stat câteva luni la Drajna de Sus, familia Stanescu era evacuata la rude si, tin minte ca citeam pe nerasuflate “Cei trei muschetari” si “Dupa 20 de ani” de A. Dumas; bineînteles ca eu citeam mai întâi primul volum, iar Nini astepta cu nerabdare sa citeasca si el.
Tot atunci, într-o dupa-amiaza, când parintii dormeau, eu si Nini ne-am dus singuri sa vedem un castru roman. Nini dorea sa caute monede si la un moment dat, când eu nu auzeam decât zumzetul albinelor, el îmi spune: “auzi tropaitul legiunilor romane?”
O alta întâmplare nostima din aceeasi perioada din copilaria lui: când a fost cu tatal sau la Valenii de Munte sa-l înscrie în clasa I la Liceul Sfintii Petru si Pavel (acolo era evacuata cancelaria liceului în ultimii ani ai razboiului), deodata începe bombardamentul în Ploiesti si ajuns acasa, emotionat, cu sufletul la gura, îi spune tanti Taniei: “Mamico, ce învalmaseala mare a fost acolo, la scoala, când a început bombardamentul: erau acolo mamici peste tatici, tatici peste mamic... si copiii care urlau!”
*
Împreuna am mai petrecut vacante frumoase la Busteni, la Predeal, la Mare.
*
Nini cânta frumos la acordeon - avea unul mic marca Hohner - si modela figuri de soldati si cai din plastilina. Cânta frumos si la pian: avea o profesoara comuna, pe d.na Gheorghiu care , la fiecare sfârsit de an, organiza o auditie muzicala, intitulata de dânsa “examen”: trebuia sa interpretam pe din afara 2-3 bucati.
Nini era foarte emotiv astfel ca, odata, la interpretarea primei bucati, dupa un pasaj, n-a mai stiut continua si a reluat-o de la capat, poticnindu-se iarasi; atunci, profesoara a înteles si i-a spus cu blândete”bine, acum treci la cealalta”, piesa pe care a interpretat-o perfect.
*
În clasele superioare de liceu, a început sa prinda gustul dansului si-mi amintesc ca l-am surprins exersând de zor, împreuna cu prietenii lui tinând scaunele în chip de partenere.
*
În 1952, casa parinteasca a familiei Stanescu a fost nationalizata si, ca urmare, familia (parintii, Nini, Mariana si Cristina - sora mai mica, înfiata) a fost evacuata si obligata sa plece la tara. Atunci, au intervenit parintiii mei si autoritatile au fost de acord sa fie gazduiti la noi acasa pe strada Caraiman din Ploiesti ca “tolerati”, dupa cum era scris în “Cartea de imobil” respectiva; noroc ca eu si Nini fiind studenti, veneam acasa doar sâmbata si duminica. Familia Stanescu a locuit la noi aproape doi ani, dupa care, pentru o perioada de tranzit, în casa lui nenea Gicu “Scaparatorul” si apoi au reusit sa revina ca “chiriasi ai statului” în jumatate din vechea lor casa.
Am fost prezenta si la nunta lui Nini cu Magdalena, prima lui sotie, tot ploiesteanca, acum profesoara pensionara în Noua Zeelanda.
În timpul studentiei (el în anul I, eu în anul III), ma vedeam adesea cu Nini, care locuia la fratele cel mai în vârsta al tatalui sau - Nenea Ionel - pe Calea Mosilor.
Mai târziu, ne mai întâlneam ocazional când el venea la Ploiesti ori la casatoria Marianei cu Carol Kovacs, pe atunci Nini fiind casatorit cu Doina Ciurea, prezenta si ea la ceremonie împreuna cu parintii ei.
*
În 1976, pe când conduceam pe fiul meu Andi - student în anul I la Facultatea de Istorie - la Bucuresti, de unde pleca într-o excursie în Cehoslovacia, în gara de Nord din Ploiesti, l-am întâlnit pe Nini, venind si el la parinti si ducând cu el, printre altele si un borcan de dulceata facuta de tanti Tania.
În tren, pe drum spre Bucuresti, am stat mult de vorba si i-a povestit - printre altele - fiului meu cum avusese o restanta la prof. Iorgu Iordan. atunci Andi l-a întrebat “Nenea Nini, ai putea interveni la un profesor de-al meu, daca ar fi sa am si eu vreo restanta*”, la care Nini i-a raspuns “Nu, ca tu esti un magar destept si nu ai nevoie.”
Alta data, am mers cu tanti Tania la Bucuresti. Nini a asteptat-o în Gara de Nord si a ridicat-o în brate când a vazut-o - o iubea foarte mult pe mama sa. Nini a si scris o duioasa si impresionanta poezie dedicata mamei lui, poezie ce este înscrisa pe o placa de la cavoul familiei din cimitirul “Viisoara” din Ploiesti:


Cea mai scumpa de pe lume
cea mai scumpa de pe lume*
Puii toti au zis de pasari
zarzarii au zis de zarzari
pestisorii, de pestoaica,
ursuletii de ursoaica
serpisorii de serpoaica
tigrisorii de tigroaica...
Mânjii toti au zis de iepe
firul cepii-a zis de cepe
nucii toti au zis de nuca,
cucii toti au zis de cuca,
toti pisoii de pisica
iara eu de-a mea mamica.
Orice mama e anume
cea mai scumpa de pe lume!


În perioada facultatii, în anii 1975-1979, fiul meu îl vizita adesea pe Nini, în Piata Amzei, unde era mereu primit cu placere; într-o zi, când era mai multa lume, au venit doi domni români sa-l invite pe Nichita la Ambasada Suediei, în legatura cu Premiul Nobel. Nini i-a cerut fiului meu sa-i tina locul de gazda pâna revine.
La întoarcere, nu a comentat nimic despre întâlnirea la Ambasada.
Eu, împreuna cu sotul meu si cu dr. Rodion Galeriu¬fiul Parintelui Galeriu - am fost la tanti Tania acasa, în ziua de 14.12.1983 si i-am anuntat nenorocirea decesului lui Nichita - dr. Galeriu venise, mai întâi, la mine si la sotul meu, la serviciu, sa ne anunte.
La înmormântare, am fost cu totii, traind clipe teribile, de multa tristete si emotie. Mi-a ramas în minte gestul lui Florin Piersic, care i-a aruncat în groapa un globulet de Pom de Craciun - era doar chiar în preajma Craciunului!
Acum, în Ploiesti, din anul 2001, exista “Casa Memoriala Nichita Stanescu”, situata pe “strada Nichita Stanescu”; casa a fost rascumparata de la ultimii proprietari, cu sprijinul fostului Ministru al Culturii, dl. Ion Caramitru, si ajutorul autoritatilor locale.
În “Casa memoriala”, se poate vedea mobila familiei - dormitor, sufragerie, pian, biroul si masina de scris a lui Nini, carti, fotografii etc.
Mariana donase din timpul vietii, multe obiecte, iar dupa decesul ei, în 2001, lasase prin testament multe carti si alte bunuri.
Si eu am donat “Casei memoriale” obiecte pe care le avusesem de la bunicii nostri materni.
În centrul municipiului Ploiesti se afla statuia lui Nichita, situata în “parcul Nichita Stanescu” si pâna acum câtiva ani se aflase si “Libraria Nichita Stanescu”. Tot în Ploiesti, mai exista “Liceul Nichita Stanescu” ca si “Gradinita Nichita Stanescu”.
*
Prin decesul Marianei a disparut, de fapt, familia Nicolae Stanescu, caci:
Nicolae Stanescu, tatal poetului - a decedat la 8.02.1982, Nichita - 13.12.1983,
Cristina, sora înfiata - la 28.06.1999,
Tatiana, mama poetului - la 20.04.2001
Mariana, sora poetului - la 18.10.2002
*
Opera si viata poetului ca si familia sa sunt rememorate de cel putin doua ori pe an la zilele de nastere (31.03.1933) si deces (13.12.1983) organizate la “Casa Memoriala”, Uniunea Scriitorilor, Academia Româna, Fundatia Nichita Stanescu, alte organizatii culturale etc, când participa fosti colegi, prieteni si admiratori ai poetului din tara si strainatate.