ESEU

NICHITA STANESCU UN POET „AERIAN”?



Nichita Stanescu a întruchipat în acelasi timp ipostazele de mare poet si de mit al unui mare poet, poezia însasi împrumutând chipul existentei creatorului. Nici un alt scriitor român nu a provocat la disparitie emotii asemanatoare acelora stârnite în inimile admiratorilor, ce dovedeau „maretia iubirii” fata de trecerea definitiva în „starea de poezie” a „Nationalului”. Eminescu fusese mitificat mult mai târziu dupa moarte, în schimb, Nichita Stanescu a fost aureolat înca în viata fiind si, desi nu a murit pretimpuriu, precum Labis, mitul i s-a adâncit pe parcurs.
Medium propice pentru întretinerea unei anumite mode comportamentale si poetice în rândul prozelitilor si epigonilor cu sau fara aderenta intima la modelul sau poetic, Nichita Stanescu ar fi meritat sa aiba parte de urmasi care sa-l conteste din interiorul paradigmei instituite de el. Adept al unui comportament specific, rasfrânt din propria creatie, poetul a oferit suficiente motive de a fi înfasurat în mantia-i de purpura si înconjurat de un fel de aura mitica. Nu numai cei din preajma au simtit ca el reprezinta poetul prin excelenta, cu atributele de purtator al tuturor libertatilor, virtuale ori manifestate, ale creatorului aflat într-un regim politic opresiv („o beizadea într-o epoca proletara”, îl va numi Eugen Simion). „Mitul este o întâmplare exaltata”, gasim scris în Antimetafizica, iar Nichita Stanescu a format si întretinut o mentalitate specifica asupra conditiei poetului, care „nu are biografie. Biografia poetului e opera lui. Eu încerc, în spatele acestei opere, sa creez un personaj”.
Domina în jurul lui o atmosfera de poet neînteles (nu si damnat), sibilinic si inspirat ce avea vocatia revelatiilor poetice prin paradox. Cuantumul de spectaculozitate în marginea datelor contingentului a fost coplesitor. Devenit „bun public”, autorul Sensului iubirii si-a asumat cu o vointa calma un destin densificat, dar poate ca s-a simtit singur si trist, desi comunica permanent si era în ultimii ani ai vietii însotit pretutindeni de o cohorta de iconoduli care îi faceau cunoscute formularile oraculare, îi transcriau versurile si îi preîntâmpinau dorintele. Si toate acestea, din partea lor, mai mult pentru a fi integrati „mitului Nichita” (al carui botez literar majoritatea îl primisera), chiar daca în rolul de simpli figuranti si apoi de hagiografi iviti din acest anturaj zelator care a depasit cu mult spatiul închis macedonskian, unde suveranul împartea dedicatii si nestemate.
În virtutea dostoievskienei sale nevoi de comunicare, Nichita Stanescu era dispus oricând sa închege relatii de amicitie extrem de afectuoase, încheiate cu „hagialâcuri”, libatii si dedicatii de versuri sub dicteu automat tuturor rudelor gazdei de moment ori celor care îi treceau pragul usii vesnic deschise. Exista si astazi destule persoane care sunt dispuse sa dezvaluie o fata necunoscuta a lui Nichita si care considera întâmplarea de a-l fi cunoscut ca pe un merit exclusiv personal. Portretele, amintirile si marturiile, retoricizate întotdeauna prin accente emotionale si cultice, frizând abordarea mistica, prezinta, spre deziluzia lor, interes strict informativ doar, „în viata care se vietuieste, nu în aceea care se viseaza”, pentru a folosi o fraza mateina.
Poetul este suspectat astazi de inautenticitate a pozei lui, de atitudine oportunista dozata cu chibzuinta si voalata printr-o postura a „gratuitatii” gesturilor sale. Sub aceasta infuzie de ludic, el ar fi cochetat cu Puterea, întrucât a facut câteva declaratii „ideologice” surprinzatoare pe care tocmai prestigiul mitului creat în jurul lui ar fi trebuit sa-l determine sa se abtina. A-i îndemna pe poeti sa lucreze la strung (dupa ce fusese anterior de parere ca ei nu trebuie sa fie încadrati în „câmpul muncii”, ci lasati sa stea acasa pentru a-si scrie capodoperele), a decreta Constitutia R. S.R. drept cel mai frumos poem au fost afirmatii care au stârnit nedumerire în rândul confratilor, ca si unele legaturi de circumstanta (dar cu cine nu putea Nichita sa fie prieten?), cu scriitori si artisti ce cochetau cu Puterea. Oportunism sau acte necugetate ale unei firi de poet indiferente la climatul social? Ar trebui, poate, luata în considerare o proprie descriere, în spirit ludic, ce-i drept, dintr-o nota autobiografica: „Temperament contradictoriu si paradoxal, el este, asa cum au remarcat si prietenii sai, profund influentabil în zonele exterioare si conventionale, ca orice om civilizat”.
Departe de a putea întruchipa un poeta vates, Nichita Stanescu a ramas, se pare, pentru totdeauna imatur în... gândire, un adolescent întârziat, în vreme ce un model etic, o constiinta reala a contemporaneitatii, a unei epoci, impune prin „maturitate”, „seriozitate” si „implicare”, iar nu prin refugiul în paradisurile artificiale aburite de alcool ori prin comiterea de gesturi extravagante sau plebeene. Generozitatea si inocenta compuneau datele unui temperament labil. Daca a gresit, nu a facut-o din carierism sau din mercantilism, ci din dorinta, daca nu sa placa, cel putin de a nu displacea. S-a îmbracat modest, „în haina lui de simplu soldat”, si nu a fost atras de tinuta fresco înstelata pe dedesubt. Se va fi tradat pe sine din teama de singuratate, pe care a crezut ca o va învinge prin înconjurarea de zelatori.
Compromisul major pe care l-a facut a fost cu sine însusi, cu harul sau poetic: si-a risipit fortele, propria¬i înzestrare si dreptul la timp, chiar daca a fost unul dintre putinii scriitori care au ramas launtric neatinsi de ideologia comunista. Pentru cei multi, care nu au depasit înca stadiul tribal al nevoii de idoli, Nichita Stanescu a devenit un mit colectiv despre care nici nu se mai stie (si nici nu mai intereseaza) ce a scris cu adevarat. [...]
Poetul a ranit calcâiul vulnerabil al Poeziei si acesta a început sa sângereze hemografic, iscând o învolburare de sensuri nemaiîntâlnite în poezia noastra, de la Eminescu la Arghezi. Prin Poezie, el a încercat o descifrare a noului Text al existentei în care suntem ursiti, sau urziti, daca vom confunda textul cu textura. A fost bolnav de mirajul poeziei, de real, de tainica metamorfoza a lucrurilor în alianta cu cuvintele si cu necuvintele. În acelasi timp, a înteles miscarea ciclica ireversibila pe a carei circumferinta exista si a vazut miscarea centrifuga în care a fost antrenat, cu intuitia viitoarei miscari de resorbtie. Atins prematur de pericolul mortal la care Poezia – prin implicarea sa în hatisurile existentei – îl expune pe cel „fara viata personala”, Nichita Stanescu a cheltuit cu lacomie si rapid peticul din pielea de sagri care i-a fost harazit si a gasit rascumpararea în opera.
O atitudine îngrijoratoare este marcata de faptul, ce tine de profetismul de cafenea literara, ca i se insinueaza poetului traiectorii imaginare dupa moartea sa. Dupa cum nu poti judeca un autor pentru ceea ce nu a scris, tot asa nu îl poti acuza pentru gesturi pe care le-ar fi facut daca ar mai fi trait. Bunaoara, curiozitatea nu demult stinsa a unora de a sti în dreptul carei partide politice si-ar fi aplicat stampila de vot si în ce perioada anume si-ar fi ros pingelele pantofilor batând drumul Cotroceniului. Si daca nu ar fi facut nici una, nici alta? Orice ar face si orice ar drege procurorii si revizorii literari actuali, Nichita Stanescu ramâne cel mai important poet român din a doua jumatate a secolului al XX-lea.

(Vasile Spiridon, Viziunile „ învisului de profesie” Nichita (Cosmicitate în lirica stanesciana), Iasi, Ed. Timpul, 2003, pp. 202 – 204.)