MĂRTURII LITERARE

„La Buciumeni”

Nu știu dacă inginerul Mihai Vilag, vărul meu din București, pe care în Predoslovie l-am gratulat cu epitetele „păcătosul” și „năstrușnicul”, a vorbit serios sau a glumit când mi-a propus să scriu o carte „La Buciumeni”, având ca model Medelenii lui Ionel Teodoreanu, deoarece în satul de la margine de codru, în perioada interbelică,a existat o viață deosebit de frumoasă, trăită în timpul vacanțelor, de grupul destul de numeros, pentru o străveche așezare răzeșească de numai 180 de case, al elevilor plecați la studii în diferite orașe ale țării. După ce ne-am luat rămas bun, el tușind serios, eu râzând de gluma lui, am respins propunerea, deoarece verbul meu era departe de al marelui scriitor ieșean, iar privitor la spumoasele lui metafore mi-am spus c㠄este departe griva de iepure”, adică să-mi văd de modestele mele posibilități, deoarece „de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere”. Auzi dumneata, domnule, să scriu o carte „La Buciumeni” după modelul strălucitoarelor volume „La Medeleni”! Da ce eu îs Ionel Teodoreanu? Nu, domnule, eu sunt un modest scriitor de la Dunărea de Jos, un provincial, care este bine să stea în banca lui, mulțuminduse cu modestul har cu care am fost înzestrat de Atotputernicul. Desigur, nu am uitat propunerea pezevenghiului Așu, dar care a trcut în rezervorul de amintiri, pentru a zace acolo, lângă alte atari propuneri, hotărât să nu mă mai gândesc la ea. În vara asta prelungit caniculară, cum nu am mai întâlnit în lunga-mi existență, a trebuit să mulțumesc Codrinei, regretata mea soție, pentru a nu știu câta dată, deoarece într-o vară, făcând dulceață de cireșe amare, a împrăștiat sâmburii pe marginea aleii pietonale, la nouă metri de fereastra apartamentului nostru, de unde au ieșit și s-au înălțat trei cireși, care m-au apărat de copleșitoarea căldură, temperatura nedepășind 27 grade Celsius. Într-o zi, însă, după cumpăna nopții, m-am trezit luminat de jucăușe raze argintii, răspândite de dalba lună. În minte îmi stăruia un plan pentru o lucrare a căror prime capitole erau: „În casa bunicilor”, „Ulița copilăriei”, „Crăciunul de la Buciumeni”, „Pagini cu copii și adolescenți”... - Uită-te, domnule, astea-s titlurile unor cărți de ale maestrului Teodoreanu... adaptate pentru lucrarea „La Buciumeni”. Și în loc să încerc să adorm, pentru binemeritata odihnă, după truda unei zile, la mașina de scris, am luat loc la masa de lucru și am completat planul lucrării, până la 20 capitole, fiecare purtând titlul unei spumoase cărți din bogatul și încântătorul tezaur rămas de la inegalabilul scriitor ieșean, din perioada interbelică și după, revenindu-mi în minte o întâmplare tristă, din perioada verificării scriitorilor, de către o comisie condusă de un minuscul autor, care semna K. Kantz, spre a se stabili care din autorii interbelici în viață merită să fie preluați și care nu, de regimul roșu. Era prin 1949. Ionel Teodoreanu a venit însoțit de fratele său, cunoscutul epigramist Păstorel Teodoreanu, iar odată intrat la comisie a ieșit după foarte scurt timp, spunândui însoțitorului doar un cuvânt. - Radiat. Păstorel a luat o foaie de hârtie, a scris un cuvânt,fixând producția cu un bold de ușa în spatele căreia comisia decapita pe cei mai valoroși scriitori. Iată catrenul:

În aste vremuri de dispută,
K. Katz scriu în loc să pută,
Iar scriitori consacrați
Sunt dați afară de K. Katzi.

Aceasta este epigrama pe care am aflat-o mult mai târziu, fără să pot pretinde că ar fi cea adevărată. Așa că m-am apucat de scris, realizând întreaga lucrare, pe care am predat-o Editurii Sinteze, spre publicare. Iată motivele pentru care am acceptat să realizez povestea anilor frumoși pentru grupul secundarilor din Buciumeni. De satul meu natal am fost și încă sunt legat prin fire invizibile, dar profund trainice, legătură sufletească ce va dăinui peste vreme, atât cât îmi este hărăzită existența pământeană, de către Atotputernicul. Și cum aș putea să-l uit, chiar dacă în ultimii ani nu m-am mai putut întoarce acolo unde dorm somnul de veci străbunicii, bunicii, părinții, o soră și un frate, decedați copii mici fiind – Ionica și Toma – din cauza bătrâneții – în curând voi împlini 92 de ani, iar trupul cu toată cumpătarea vieții, este cuprins de multe ori, începând cu cele de inimă, cum să-l uit când acolo am venit pe lume și de acolo m-am înălțat către lumină și viață? Acolo, pe apa Ozanei – pardon pe a Tecucelului, am deprins râsul și plânsul, râsul pentru însorite primăveri colorate de înaripate vise și plânsul pentru încrâncenat de dureroase toamne cu soroc nebănuit și nedrept pentru o viață de om corect și cinstit, acolo m-a învățat mama, cea mai scumpă dintre femei, să fac semnul crucii, când mă lua cu ea la sfânta biserică, și-mi arăta cum să mă închin, ținândumă nedeslipit de fusta dânsei, ori mergeam cu toții la cimitir să pomenim morții.
Sosesc cocoarele, sosesc
De după deal de țintirim,
Copiii cresc
Și noi îmbătrânim.

Tot acolo, în neuitatul sat natal, m-a învățat mama primele rugăciuni „Doamne, doamne ceresc tată”, „Toți cu inima curat㔠și „tatăl nostru”, acolo am auzit pentru prima dată cântând cucul și pupăza, nu din teiul lui Ionică Torcălău, ci din cei de peste drum, aflați în ograda bunicilor, sau cum să uit mângâietoarele primăveri când în pădurea de la marginea satului mă întâmpina smălțat covor de ghiocei de un alb imaculat, albăstrele, viorele, parfumații toporași sau imaculat-plăcut mirositoarele lăcrămioare? Cum să nu-mi aduc aminte, cu deosebită plăcere, de iernile de la Buciumeni, foarte bogate în zăpadă, cu săniușul de lângă părul mamei Elvire, sora tatei și mai gtârziu de cei ce cobora din șoseaua județeană, pe lângă gospodăria lui Moș Nica Bâclea, gospodar fruntaș, până în albia, nu a Vodislavei din nu-mi amintesc ce cunoscut scriitor român – rog să fiu iertat dacă nu-i Agârbiceanu – ci a Tecucelului din romanul „Lelița”, minunate ierni când jăratecul din sobă ne înbia să rumenim șuncă pe care să o mâncăm cu deosebită poftă, fără să știn ceva despre colesterolul rău de mai târziu, dragile ierni care aduceau sărbătorile Crăciunului și Anului Nou, încărcate de obiceiuri și datine moștenite din bătrâni, când satul răsuna de urători, ori de încântătoarele primăveri ce aduceau Sfintele Paște cu învierea Domnului nostru Iisus Hristos însoțit de pască, ouă roșii și cozonac, cu friptură de miel – la o masă cu zece linguri, după care urma vara, cu arșița lui Cuptor, când ne scăldam în știoalnele rămase după revărsarea pârâului Tecucel, datotirtă unor bogate ploi cu rupere de nori, nu târziu ivindu-se toamna cu rod bogat și chiot de culegători de vii? Am și acum în fața ochilor șirul de țigani culegători ce se întorceau de la podgorenii din Hănțești, în șir indian, cântând balada „Dragoș haiducul”:
Foaie verde trei migdale,
De la București la vale,
Se plimbă Dragoș călare,
Cu cămașa albă floare,
Spălată de-o fată mare.

În Buciumeni am început pregătirea pentru viață, în cei 22 de ani de studii, care nu trebuie uitați, căci am avut parte de adevărați dascăli, cum au fost Don’șoara Luța Herescu, din Hănțești, care m-a învățat să scriu, să citesc și să socotesc, urmată de directorul Neculai Ciobotaru și învățătorul Ștefan Rău, care mi-au deschis drumul pentru citit și mi-au cultivat ambiția pentru autodepășire, dragostea de țară și un curat patriotism, mergând până la participarea la războiul pentru reîntregirea fruntariilor țării. Și încă un lucru, de o majoră importanță, definitoriu pentru întreaga noastră existență, este acela că am fost deprinși cu munca încă din copilărie, fiecare după puterile lui, tata dându-ne dispoziții, deoarece trebuia să plece acolo unde îl cereau sarcinile de serviciu, mama rugândune frumos, surorile ajutând-o pe dânsa, cea mare dereticând prin camere, cea mică având misiunea de ajutor bucătar, eu mergând cu mieii la ăscut pe imașul nostru de lângă budăie, chiar înainte de a merge la școala primară, cei mici trebuind să aducă apă de băut și pentru mâncare. Datorită acestei deprinderi eu nu pot nici astăzi să stau fără ocupație permanentă, un fel de „treci zi, treci noapte, apropie-te moarte”, și nici să stau ore bune în fața televizorului, deși în curând voi împlini 92 de ani, eu trebuie să am ce face, astfel am ajuns să am 75 de cărți publicate, două sub tipar și aceasta aproape gata de predat editurii. Programul meu aproape zilnic este: deșteptarea la ora 6, ca la liceul militar, micul dejun la ora 7, lucru între 8 și 13, la mașina de scris sau îngrijind trandafirii din fața blocului, ori udând pomii din mica mea lvadă formată din zece pomi, trei deja pe rod, un vișin având doar câteva fructe, restul fiind plantați de anul trecut, prânzul la ora 13, odihnă între 14 și 16, apoi iar lucru până la 19, când urmează cina, după care văd un film, între 23 și 6 programul încheindu-se cu somn obligatoriu. În atare situație pot să nu le mulțumesc părinților pentru deprinderile sănătoase pe care ni le-au creat încă din copilărie și cum să uit că ele au fost deprinse pe frumoasele meleaguri buciumenene, al satului nostru natal? Pot, oare, să uit că am luat examenul de admitere în liceul militar de la Mănăstirea Dealu doar cu ceea ce am învățat în școala primară din satul natal, unde am făcut 5 clase, chiar dacă doi dintre învățători mă trimiteau la colț pentru obrăznicii, niciodată pentru neștiință? Și că la Dealu am intrat al 44-lea din cei 50 admiși, la sfârșitul clasei întâi ocupând locul 8, după clasa a 2-a fiind clasificat al 5-lea, iar din a treia fiind premiat cu media peste nouă, totul datorându-se deprinderilor formate în școala din satul natal, precum și ambiției dăruite de Marele Creator? Timp de 8 ani am stat în Buciumeni doar în timpul vacanțelor, cu ajutorul acordat părinților, urmat de bucuriile oferite vacanța aceasta, cu mersul la biserică, la hora satului ori la activitățile culturale pregătite de numerosul grup al secundarilor buciumeneni? Cum să uit revederea fraților întorși pe meleagurile natale, din cinci colțuri ale țării, unde ne continuam studiile, de mesele întinse la care în permanență luam loc 9-10 persoane, de glumele cu care le înveseleam ori de catrenele cu care le însoțeam? Toate acestea sub splendidul cer albastru, cum altul nu am mai văzut, ca cel de deasupra satului natal din Moldova de jos. Cum să uit că primarul comunei mi-a oficiat cununia civilă cu mama viitorilor mei copii, că fiul nostru, azi colonel doctor la Spitalul Militar Galați, este născut în satul de la margine de codru, tatăl prietenilor mei Tică și Tavică, nea oficiat cununia religioasă, iar în casa părintească, de pe șoseaua mare a avut loc dansul și masa cea mare? Nu pot uita nici bucuria cu care am fost întâmpinat de părinți când m-am întors acasă tânăr sublocotenent de artilerie și încântarea cu care m-au felicitat rudele și prietenii pentru clasificarea obținută și gradul primit. Cum să uit surpriza pe care am produs-o dascălilor mei și notabilităților comunei când, întors din Germania, unde fusesem trimis la specializare le-am adus în dar câte un baston și un pachet de cărți de joc, apanagiul pensionarilor, majoritatea fiind oameni de vârsta a treia? De asemenea îmi amintesc, cu deosebită plăcere, primirea care mi s-a făcut de părinți, rude și prieteni, când m-am întors de pe front, unde participasem la Bătălia Crimeii încercuite, deoarece se zvonise că făcusem suprema jertfă pentru țară. Satul natal m-a primit cu aceeași ospitalitate din partea părinților și calde încurajări de la rude și prieteni când ciuma roșie m-a trecut în cadrul disponibil, ca inadaptabil, la 20 august 1946, punând, astfel, capăt unui prim episod din viață, cel rezervat carierei militare. Cu aceeași solicitudine am fost tratat și în timpul îndelungului carierei armelor. Cu aceeași solicitudine am fost tratat și în timpul îndelungului șomaj – 5 ani, 3 luni și 11 zile – deoarece noile autorități mă considerau antonescian, dușamn al poporului, refuzându-mi un loc de muncă civil, deși luasem licența în drept, ba absolvisem și Doctoratul în Științe Politico-economice, promovând și examenul „unic” oral. După ce, printr-un concurs favorabil de împrejurări, am fost reîncadrat în muncă, chiar dacă era la munca de jos, cum pot uita bucuria concediilor de odihnă petrecute la Buciumeni, unde ne întâlneam cu majoritatea feciorilor, fiecare cu familia, unde mergeam în poiana lui Mazilu, lângă tabără, să mâncăm șuncă la frigare, friptură de pasăre, stropite cu un veritabil pahar de băbească de Nicorești? Au început, întâlnirile fiilor satului, organizate la Buciumeni, la Buciumeni, la care am fost invitați de directorul Școlii de 8 ani – înv. Ion Balica. Puteam să nu mă duc, având în vedere că propunerea convocării intelectualității ridicată din satul nostru, fusese făcută de fratele col.jurist Valentin Staicu, întâlnirea prilejuind adunarea în casa părintească a tuturor feciorilor, precum și revederea colegilor de altădată? Și nu am regretat că m-am dus la Buciumeni deoarece am aflat un lucru deosebit de interesant. Este vorba de revederea, după câteva zeci de ani, cu Lili Ciobotaru-Ionescu, colegă de școală primară. - Îmi dai voie să te pup? am întrebat-o când am întâlnit-o în holul căminului cultural, mânați înăuntru din cauza frigului și a unei burnițe reci. - Măcar acum, a răspuns dânsa, serioasă ca de obicei. Bineînțeles că am rămas blocat de această sinceră, dar tardivă mărturisire, așa că am îmbrățișat-o și am pupat-o pe amândoi obrajii, după care ne-am întreținut câteva minute, până a venit alt fiu al satuli car em-a abordat direect, scurt, clar și precis. - Dar tu cine ești? m-a întrebat Cazan Iancu, care făcuse liceul comercial. - Colegul de școală primară a lui Ștefan, fratele dvs, d-le Iancu. - Deci tu ești Neculai? - Exact. Următoarele întâlniri ale fiilor satului le-am organizat eu, motiv pentru care stăteam la Buciumeni 2-3 săptămâni încheiate, timp în care pregăteam cu ajutorul autorităților și al cadrelor dicactice, programul întâmpinării participanților la deosebitul eveniment. Implicarea mea în culturalizarea satului Buciumeni a început după ieșirea la pensie, pentru limită de vârstă, la 7 februarie 1982, având timp disponibil pentru acest lucru. Fiica noastră fiind repartizată, la terminarea studiilor, la o întreprindere din București, ca cercetătoare, motiv pentru care i-am făcut apartament lângă Institutul Politehnic, convins că va rămâne în capitală tot restul vieții. În acea perioadă Horia, fiul meu, era student al facultății de Medicină Militară, deci nu mai locuia cu familia. Activitatea pe care am desfășurat-o a impus prezența mea o perioadă mai îndelungată în satul natal, în fiecare an, o perioadă de aproape trei decenii. În acest timp am fost sprijinit de câțiva fii ai prof. Gh. Gudruman, prof. Năstase Ion și tehnician Ion Tudor. Simpla prezentare, pe scurt, a obiectivelor realizate, arată cât de mare a fost și a rămas dragostea mea pentru satul natal, Buciumenii de la margine de codru, a cărui apariție în Moldova de Jos este pierdută în negura istoriei, undeva către Descălecatul lui Bogdan, dacă nu și mai înainte, către cel al lui Dragoș Vodă, coborât din Maramureș peste Carpații Răsăriteni prin 1352, satul fiind întemeiat de un Bucium, mare dregător din acele timpuri. Iată lista acestor realizări, repet obținută cu ajutorul intelectualilor localnici, mai puțin a politicienilor din comuna Buciumeni. - 1933 – Cimitirul eroilor „Buciumeni 1917; - 1994 – înălțat bustul Smarandei Brăescu, executat gratuit de sculptorul prof. Dan Mateescu; - 1995 – ridicat bustul poetei Natalia Nagru-Iosif, lucrare realizată, tot gratuit, de fiul satului sculptor Relu Angheluță; - 1996 – am înălțat primul monument al eroilor parașutiști, cu ajutorul prof. Gh. Gudruman; - 1997 – am organizat Centenarul Smaranda Brăescu, cu lansare de parașutiști la punct fix și demonstrație de elicoptere; - 1998 – am înălțat bustul lui Constantin Ifrim, fiu al satului, ajuns director general al căminelor culturale din România, primar al Iașului... lucrare realizată tot de sculptorul Relu Angheluță; - 1999 – realizarea bustului prof.univ.dr. Dimitrie Negru, creatorul școlii radiologice românești. Mi-a apărut și cartea „Mănăstirea Buciumeni – monument istoric”; - 2000 – mi-au apărut două cărți legate de meleagurile natale – Monumentul istoric Mănăstirea Sihastru” și „Istoricul satului Buciumeni”, lucrare realizată după 20 de ani de documentare; Alte înfăptuiri pentru baștina mea natală: - în 1986 am inaugurat „Muzeul sătesc Buciumeni”, cu exponate colectate numai de mine. - am realizat Colțul memorial „Natalia Negru, Șt.O. Iosif, profesor Dimitrie Negru”, în clădirea căminului cultural. - am dus la Buciumeni 20 de parașutiști pentru lansari și un pilot pentru acrobații aeriene. - am organizat trei întâlniri ale fiilor satului. - am înființat un muzeu etnografic în casa părintească, cu document de predare Muzeului de Istorie Galați, dar, încă, nepreluat. - am publicat și alte cărți despre satul Buciumeni: „La margine de codru”-2003, „Satul Buciumeni și Biserica Sfinții Voevozi”-2004, „Buciumeni, vatră etnofolclorică”-2004, „Destine frânte”-2006, „Străbuna vatră”-2007, „Eroii comunei Buciumeni”-2009, „Cartea de aur a comunei Buciumeni”-2010. Eroii unor romane publicate au pornit din Buciumeni, iată-le: „Dragostea moare cu fiece zi”, „Drum rătăcitor”, „Zbor printre bărbați”, „Mamaia”, „Lelița”, „Am făcut ce mi-a plăcut”, „Pariul”, „Pasiune și infidelitate”, „Transplantul”, „Întoarce-te la tatăl tău”. În fine, mi-au apărut și cărți despre fii ai comunei care s-au remarcat în mod deosebit, cum sunt „Amintirile unui călăraș”, „Natalia Nagru, femeie fatală?”, „Patriotul de la Deva”, „Drum de sânge și victorii”, „Scrisorile unui nemulțumit”, „Anii de glorie ai Smarandei Brăescu”, „Regina aerului”, „Fata cu mărțișoare pentru Crimeea”, „Patru trandafiri galbeni”. Cum Marele Creator al Universului și al vieții pământene m-a înzestrat cu putere de muncă și logică normală și la această înaintată vârstă pe care o am, desigur am și lucrări dedicate satului natal aflate la Editura Sinteze Galați, din care menționez „Povestea vieții unui om neînsemnat”, „La Buciumeni” și volumul doi din romanul „Patru trandafiri galbeni”. Iar pregătită pentru tipar se află lucrarea „Comuna Buciumeni prin veacuri”. În încheiere trebuie să mărturisesc că regret din suflet că datorită unei afecțiuni cu numele „Sindromul picioarelor neliniștite”/așa cum este numită într-un mic articol din Internet/ nu mai pot să mă întorc în satul meu drag, de la margine de codru, unde-mi sunt înmormântați înaintașii și părinții, vatra mea natală, fapt pentru care sunt profund nemângâiat.