FISE DE ISTORIE LITERARA

Stela Covaci despre prieteniile lui Aurel Covaci

După moartea intempestivă a lui Nicolae Labiș (decembrie 1956), după ani de viață (anii de închisoare, 1958-1960), urmați de interzicerea absolvirii studiilor superioare, prestări de munci necalificate, plus urmărirea lui de către agenții securității, Aurel Covaci a simțit nevoia unei prietenii la fel de esențială cum a avut-o cu poetul sacrificat. Pe de altă parte, și Nichita Stănescu tânjea după o prietenie potrivită în cuget și-n simțire. Așa se și explică titlul ciclului de poezii pe care l-a dedicat lui Aurel Covaci și familiei sale: Tânjiri către firesc. Dar tot așa se explică de ce Aurel Covaci, supraviețuindu-le celor doi creatori de universuri poetice pure, nu s-a lăudat cu asemenea prietenii de spirit, căci prietenia este o stare, o relație reciproc recunoscută, în taină. Așa precum Nichita Stănescu a declarat cu încântare că el este „poliglot de limba română”, tot astfel Aurel Covaci era un cunoscător profund și interpret al nemuritoarelor capodopere din literatura universală. Cunoștea peste 14 limbi străine din care a tradus peste un milion de versuri și a adus culturii noastre primele versuri a nu mai puțin de cinci epopei, apărute la noi, pentru prima oară, respectând armonia și diversitatea limbajului specifice epocii și nației din care provin. Pentru toate aceste haruri, adăugate la marea lui blândețe și dăruire, l-au iubit și cultivat, atât Labiș cât și Nichita Stănescu. Acestea sunt cele trei personalități în preajma cărora am avut șansa să trăiesc, devotându-mă. Destinele lor au fost tragice. Am fost permanent prezentă, când sau stins, în ordine inversă vârstei lor, și tot în permanență, m-am adăpat și am supraviețuit din elixirul miraculos al spiritelor lor adunate în pocalele unor poezii nemuritoare. Am scris în amntirile mele doar o mică parte despre miracolul trăit împreună cu Nichita în sânul „tribului” de pe str. Gr. Alexandrescu, pomenind despre prietenii de soi ce ne apreciau fără invidii sau rea credință. Aceștia ne iubeau, recunoșteau dăruirea. Nu închideam ușa casei aproape nimănuia, deși bănuiam pe cei ce ne veneau să spioneze ori pur și simplu din curiozitate sau snobism. Nu le dădeam importanță. Documentele de la CNSAS prezentate parțial, nu au fost simplu de obținut, care le-a mai trecut încă odată prin cenzură, după SRI. Pentru Nichita Stănescu, am avut acces la un singur dosar de Urmărire Informativă (1970- 1976) și încă la câteva materiale dispersate. Iar pentru Aurel Covaci, numai dosarul de Urmărire Informativă și cel Penal din anii 1956-1960. pentru restul dosarelor soțului meu, mi s-au arătat doar procesele verbale de distrugerea tuturor documentelor de către o comisie a Securității, în 1991. Nu comentez conținutul ambiguu și promiscuu al acestor dosare, nici fauna informatorilor autentici sau contrafăcuți )să iasă la număr). Concluzia mea este că această preocupare sau necesitate a cercetătorului prezintă un mare risc în cazul când te scufunzi în asemenea arhive fără să ai pregătirea necesară: să cunoști epoca, psihologia victimelor și a călăilor, precum și mecanismele instituțiilor teroriste insalubre. Terenul este periculos, plin de capcane, te poți scufunda în aceste gunoaie mișcătoare, pline de ură și bănuială și de multe ori greșind. Personal am trecut prin câteva din aceste Colonii Penitenciare, am fost supusă la diverse experiențe de mancurtizare (aveau profesioniști forte buni). N-a lipsit mult ca ei să mă anuleze. Ieșind, mi-a fost de ajuns lumina soarelui, alături de dragostea vindecătoare, ca poezia, a celor aleși de Dumnezeu: Aurel Covaci, Nicolae Labiș și Nichita Stănescu.