Anul Caragiale

Imaginea lui Caragiale in proza lui V.A. Urechia

Dintre scriitorii cu care autorul scrisorii pierdute a avut o prietenie harica si nedezmintita - Vlahuta, Delavrancea, Cosbuc, V.A.Urechia si Dobrogeanu Gherea figurau printre cei mai apropiati. Cu replica lui spontana si bine plasata, cu dispozitia pentru glume si ironii rafinate devenea repede îndragit si cautat de multa lume, nu doar de scriitori, dar si de oameni politici, demnitari si negustori care se simteau bine în prezenta lui si-i apreciau cozeria. Verva, ironia, sarcasmul, activate de Caragiale cu dezinvoltura si fara nici o restrictie faceau din dramaturg un pehlivan, un solticar, un zeflemist, un pisicher si un pezevenchi, dar si o companie placuta, dorita si apreciata de toti cei care îl cunosteau.
Dintre cei mentionati ca facând parte din anturajul lui Caragiale, doar V.A. Urechia a convenit sa relateze despre continutul acestei amicitii durabile — preluata de la tatal sau, doctorul Alceu Urechia, si continuata de fiu cu o fidelitate necompromisa de vreo perturbatie aluvionara. Cele doua familii — Caragiale si Urechia— se aflau într-o relatie de prietenie cordiala si nefisurata, iar viitorul scriitor a avut posibilitate sa-l cunoasca pe dramaturg si sa-l supuna observatiei înca de copil, când autorul noptii furtunoase era zilnic în casa lor si participa cam la toate evenimentele de familie. Pe timpul verii, când cele doua familii se retrageau la Sinaia locuiau pe aceeasi strada, Izvor, si-si petreceau mare parte din timp împreuna, spre bucuria cârciumarilor din oras, care stiau ca-i vor avea de clienti rafinati si pretentiosi.
Cu ochii sai de copil si de martor direct, viitorul scriitor înregistreaza scene si întâmplari cu Caragiale în prim-plan si ulterior, la maturitate, le nemureste prin procesarea lor literara, sub forma unor Schite memorialistice aparute la Editura pentru literatura în anul 1969. . Elaborarea momentelor, ne lamureste si autorul în Cuvântul introductiv, s-a facut sub "impatrita colaborare: Caragiale, doctorul Urechia, eroii caragelesti si, în sfârsit, scribul caruia se datoresc aceste rânduri. Am ales sa vorbesc despre ea pentru ca regasim în paginile ei pe acelasi cozeur Caragiale, sarbatorit de întreaga tara la cei 130 de ani de la nasterea sa.
Cartea este spumoasa, interesanta pentru ca reconstituie imaginea unui Caragiale viu, spiritual, cu o verva colorata si cu o replica spontana, surprinzatoare si mereu pregatita. Imaginea lui Caragiale, asa cum se irizeaza din schitele lui V.A.Urechia nu este radical diferita fata de cea cunoscuta si îndeobste sedimentata în constiinta publica, dar este mai vie, mai înfiorata, si mai umana.
Una din prejudecatile înlaturate de memorialistica lui V.A. Urechea se refera la presupusa dificultate întâmpinata de Caragiale atunci când se aseza Ia masa de scris. Nu scrisul era o greutate pentru autodidactul Caragiale, ci corectura textului, confruntarea cu tipografii, carora le telegrafia de la Berlin: rândul 14, pag.25, lipseste a treia virgula,. rândul 24, pag... punctul va fi inlocuit prin virgula, îndreptati, altfel opresc lucrarea (p.91). Era încredintat ca la început n-a fost Cuvântul, cum se spune în Biblie, nici tacerea, cum opina doctorul Alceu, ci gestul. Gestul a precedat Cuvântul. Nenumarate milenii au trecut pâna, la aparitia primelor cuvinte, si acelea doar onomatopeice, reprezentative... (p.50).
Cum spuneam, imaginea lui Caragiale, asa cum se profileaza din paginile acestei carti, este cea cunoscuta — tot cozeur, tot spumos si tot spontan în replici si reactii paradoxale. Un singur lucru, conchide si autorul, era de facut cu paradoxurile lui Caragiale... sa te aliniezi frumusel... Azi paradox, mâine adevar ... (p.112).