RESTITUIRI


Eminescu*, între credinţă şi cunoaştere

S-au încercat până acum, câteva răspunsuri în problema credinţei marelui artist gânditor, fiecare emiţător and un caracter aproape apodictic punctului său de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alţii un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minima prin desprinderea lorde contextul atâtde vast şi complex al întregii gândiri şi opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.
Într-adevăr, poetul gânditor român este şi el o fiinţă plină de contradicţii, ca oricare alt om, aşa cum dovedeşte psihologia modernă abisală. Dar marii artişti, cu înzestrările lor, atât de bogate şi variate, resimt, trăiesc şi mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobişnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreţine în personalităţile Malt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă. Să ne gândim doar la Goethe, care pune în gura unui personaj al său celebrele cuvinte „Zwei Seelen Wohnen, ach, in meiner Brust..." „Două suflete locuiesc în pieptul meu", adăugând şi „unul vrea să se despartă de celălalt".
Dacă olimpianul neoclasic german mărturisea această gravă realitate lăuntrică, cum să n-o fi trait, cu mai intensă acuitate, romanticul român? Căutător de absolut (cum îl numeşte distinsa eminescologă italiană Rosa del Conte) în viaţă, în gândire şi creaţie, Eminescu s-a desfăşurat cu cele mai înalte registre ale cunoaşterii, compensând gravele imperfecţiuni ale realului prin care se simţea închis de necesitate. Şi în căutările lui înfrigurate, pătimaşe, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii", s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în ştiinţă, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseţi şi adevăruri supreme.
Procesul cunoaşterii a fost la el lung cât scurta lui viaţă, dar patima căutării a învins brevitatea existenţei.
(...) Ceilalţi dascăli i-au fost natura şi satul, în prima descoperind frumuseţea Creaţiei neatinsă de mâna omului şi loc al libertăţii absolute, în al doilea înţelegând rânduielile din veac şi gândirea tradiţională, izvor al creaţiei populare, devenită şi unul din izvoarele viitoarei creaţii a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins şi rădăcinile cunoaşterii şi ale credinţei, crescând împreună, într-o perfectă convergenţă.
Dintre toate disciplinele însă, filosofia a fost cea care l-a înrobit. De la gândirea indiană la presocratici, la Platon, stoici şi eleaţi, la gnostici şi neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel şi filosofii romantici Fichte şi Schelling, a citit enorm, a meditat şi şi-a însuşit unele puncte de vedere care se regăsesc fie în note, fie adesea în operă. În materie de cunoaştere filosofică, de epistemologie însă, Kant l-a tulburat în cea mai mare măsură, chiar mai mult decât Schopenhauer, i-a zdruncinat temelia credinţei. De altfel, el începuse traducerea Criticii raţiunii pure a lui Kant încă din Bucureşti şi avea s-o termine aici, în străinătate.
(...) Pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forţă creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturiseşte în Scrisorile IVşi V, cu amărăciunea de a nu fi fost urmat în zborul său de aceea care, din înger, zână sau crăiasă, devine Dalila.
Când îngerul încetează de a mai apărea în demersurile căutătoare sau creatoare ale artistului, arfi un semn că acea latură, simbolizând credinţa din fiinţa lui adâncă, a slăbit până la dispariţie.
Aşa încât poemul, de profunde semnificaţii, Melancolie (din 1876), poate consemna în imagini de o expresivitate tragică pierderea credinţei ca pe o moarte a sufletului. Cele trei registre ale poemului, cel celest, cel pământesc şi cel al fiinţei sunt, fiecare în felul său, stăpânite de moarte. Luna însăşi, regina nopţii, e moartă în cerul transformat în mormânt albastru, în „mausoleu mândru".
Pustietate şi gheaţă, ruine acoperă întinderea pământească, vegheată doar de „ţintirimul singur cu strâmbe cruci". Zgomote sinistre sparg din când în când solitudinea, trosneşte clopotniţa, toaca izbeşte în stâlp, iar arama clopotului, atinsă de „străveziul demon", scoate „un vaer, un aiurit de jale". Centrul înfioarătoarei pustietaţi e însăşi biserica. Şi ea, ruinată, „cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână", e bântuită de vânturi. lar înăuntru, pe pereţi şi iconostas, s-au şters icoanele: Abia conture triste şi umbre au mai rămas.
Acest vers e reluat în registrul al treilea, care debutează cu referire la credinta aceea care „zugrăveşte icoane în biserici" şi pe care, brusc, o raportează la sine: „şi-n sufietu-mi pusese poveştile-i feerici Mărturisirea credinţei care i-a luminat copilăria şi adolescenţa e !impede urmată însă de motivaţia pierderii ei: „Dar de ale vieţii valuri, de-al furtunii pas/ Abia conture triste şi umbre-au mai rămas"
Înainte de această tragică mărturisire şi după ea, Eminescu a îndrăznit în paginile sale, fie antume, fie postume, ipoteze despre antropogonii şi cosmogonii, amestecând elemente de religii şi mitologii dacice, greceşti, indice, germanice, ca de pildă în Demonism (1872), în Odin şi poetul, în Mitologicale, şi, mai ales, în Rugăciunea unui Dac (din 1879), considerată de unii, pe nedrept, ca o probă peremptorie de necredinţă sau de rebeliune împotriva lui Dumnezeu.
Şi, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existenţiale. A recurs la filosofia stoică şi eleată pentru Glossă, pe care am numit¬o mic manual de inţelepciune stoică, predicând rămânerea în afara iureşului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate. A dorit stingerea în binecunoscutele variante ale poeziei
Mai am un singur dor. Versurile de dragoste de după 1877 sunt înconjurate de aura unei tristeţi fară leac, băută până la drojdie, ca în Despărţire sau în De câte ori, iubito...
Dar, în răstimpul acesta, îi răsunau în auzul interior frânturi din amintirile copilăriei şi adolescenţei. Sărbătorile Crăciunului rechemau, ca nişte clopoţei de argint, Colinde, colinde (din 1878), cu bucuria copiilor şi a fetelor care, de dragul Măriei, îşi piaptănă pletele:
De dragul Măriei
Şi a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

(care amintesc cu emoţie întotdeauna acea parte din Simfonia a V-a a lui Anatol Vieru, inspirată din fermecătoarele versuri). La fel şi Paştile, cu solemnitatea înălţării din mormânt, a învierii lui Hristos, îi inspiră lui Eminescu o poemă gravă, culminând cu cântarea românească tradiţională Hristos a înviat, în poema Învierea, tot din 1878.
Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!

Aş vrea însă aici să întăresc afirmaţia mea în legătură cu tensiunea teribilă la care a fost supus, de structura sa interioară, divizată şi contradictorie, geniul eminescian. De aceea am să reproduc un poem postum al său, mai puţin cunoscut, în ciuda lungimii sale. E vorba de Bolnav in al meu sutlet, scris cam în aceeaşi vreme cu rugăciunea care va urma. lată poemul:
Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,
Cu mintea depravată şi geniul trândav,
Închin a mea viaţă la scârbă şi-ntristare
Şi-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare,
Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic —
Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic.
Născut far' de-a mea vină, trăind far' mai s-o ştiu,
Nu merg cum merg alţi oameni, nu-mi pasă de-unde viu,
Supus doar, ca nealţii, la suferinţe grele
Unesc cu ele ştirea nimicniciei mele.
Sfânt n-am nimic, în bine nu cred şi nici în rău.
Viaţa mea aceasta nici vreu şi nici n-o vreu:
A vieţii osteneală o simt şi n-o combat.
Aş râde doar de-o viaţă, dispreţuind-o toată,
Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată
Muncind în mine însumi, voinţa-n orice nerv,
Peirea cea eternă din mine să o serv,
Dar vai! nici siguranţa n-o am că mor pe veci, -
Şi dacă oare - a morţii mâni palide şi reci
În loc să sfarme vecinie a vieţii mele normă
Ar pune al meu suflet sărman în altă forma?
La sorţi va fi pus iarăşi, de către lumi din cer,
Ca cu acelaşi suflet din nou să reapară,
Migraţiei eterne unealtă de ocară?
Nimic, nimic n-ajută - şi nu-i nici o scăpare.
Din altă lume - eternă ce trecătoare pare,
Gonit în timp şi spaţii, trecând din formă în formă,
Eternă fulgerare cu inimă diformă,
De evi trecuţi fiinţa-mi o simt adânc rănită,
Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită...
Şi-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stâncă
Spre culmea morţii mele ridic ş-ast' dată încă.
Ş-ast' dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?...

Nu cunosc pagină existenţială mai disperată în toată poezia lumii. Se îmbină aici atâta durere, atâta spaimă de viaţă, atâta groază de posibilele reveniri (migraţia eternă) preconizate de filosofia indiană, atâta dorinţă, neputincioasă însă, de a distruge voinţa de a trăi (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vieţii), dar şi atâta umilinţă şi dispreţ de sine (nimicnicia lui) încât existenţialiştii secolului al XX-lea apar, pe lângă el, ca nişte snobi dezgustaţi de o viaţă oţioasă. Deznădejdea concentrată aici, atât de cumplită, nu e creştină, însă izbucneşte dintr-o sinceritate sfâşietoare.
Dar iarăşi se trezeşte în el, în geniul apăsat de imperfecţiunea lui, amintirea copilăriei curate, pioase. Şi incredibil, alături de textul de mai sus, apare a doua rugăciune, în formă de sonet:
Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;

0, Maică Sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele, vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină.

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare - asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele,
Ca să to ador de-acum pe veci, Marie!

Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoaşterii şi al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se şi cerându-i înapoi tinereţea şi credinţa, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuşi, unificându¬şi fiinţa până atunci tragic divizată, reintroducând-¬o în aura luminii line, cu a cărei cântare monahii şi monahiile încheie slujba la apusul soarelui.
De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credinţa izbăvitoare, încurajat de Creangă să încerce şi un tratament la bolniţa Mănăstirii Neamţ, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de linişte binefăcătoare pentru sufletul său. Căci, aşa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit şi împărtăşit (era ziva de 8 noiembrie 1886, ziva Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil, ziua lui Mihai). Şi, după ce a primit Sfânta împărtăşanie, a sărutat mâna preotului şi i-a spus: „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării, lângă o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lina...

Fragmente dintr-un mai amplu ESEU despre Eminescu)